Mie "intransigenţa" premierului Tudose de la începutul şedinţelor de Guvern, când se filmează, nu îmi pare nimic diferită de teatrul televizat din vremea lui Năstase, care îşi admonesta public miniştrii ca să vadă tot neamul cine-i Şeful. După ce i-a luat la mişto pe şefuţii de la Sănătate, Florian Bodog, şi Educaţie, Liviu Pop, săptămâna trecută Tudose l-a beştelit pe Răzvan Cuc de la Transporturi, pentru pierderile colosale ale Tarom şi CFR, dar şi pentru că directorii Companiei Naţionale de Infrastructură Rutieră (puşi chiar de Partid!) nu "supraveghează" şantierele. "Daţi-mi voie să nu vă cred, nu mai am pic de încredere în ce-mi spuneţi", i-a trântit-o premierul Cucului.
Desigur, într-o ţară normală aşa ceva ar fi de neimaginat. Premierul nu ar fi un mascul de carton, care îşi ceartă "băieţii" în văzul lumii. Într-o ţară cu rânduieli, premierul i-ar spune între patru ochi unui subaltern că nu mai are încredere în el, iar respectivul ar demisiona pe loc, invocând eventual probleme familiale. La noi nu doar că nu există demisie de onoare, dar nici demitere pentru incompetenţă, aşa că rostul scenetei este acelaşi: să transmită că Statul, Partidul, cunoaşte problemele şi veghează, iată, la buna lor soluţionare! Cu asta fraierii sunt amăgiţi până e scoasă în faţă altă problemă, pentru care premierul va urechea alt "responsabil".
Dincolo de perdeaua de fum, problema există şi se agravează zi de zi. Lipsa autostrăzilor şi îmbătrânirea infrastructurii feroviare fac ca România să bată, efectiv, pasul pe loc. Deşi e la mintea cocoşului că reţeaua de autostrăzi şi cea de cale ferată sunt pentru economie la fel de vitale ca arterele sanguine pentru organismul uman, cei puşi să le îngrijească şi dezvolte nu mişcă un deget în acest sens.
De altfel, nu spunea un ştab al Partidului, Eugen Nicolicea, că "autostrăzile nu sunt o prioritate" şi că obiectivul nr. 1 este să se "dea" salarii, pensii şi ajutoare? Nu e de mirare, aşadar, că pentru infrastructură Statul nu face nimic. Să nu uităm că pe 11 decembrie 2016 PSD a luat voturile fluturând un program-minune ce nu pomenea absolut nimic despre autostrăzi şi căi ferate. A pariat pe ignoranţa celor mai mulţi dintre români, convinşi că o viaţă mai bună nu înseamnă nici circulaţia persoanelor şi mărfurilor, nici educaţia, nici sănătatea, nici accesul la apă, canalizare şi gaz, ci bucuria de a pipăi încă o sută de lei, chiar dacă suta asta îi este luată îndoit cu cealaltă mână, prin majorări de preţuri şi prin noi taxe.
Cu un an înaintea Centenarului Marii Uniri, trebuie să admitem că România a devenit incapabilă să facă un pas înainte. Nu-ţi trebuie înalte studii ca să realizezi că marele proiect naţional ar fi exact modernizarea infrastructurii de transport, dar nici ca să înţelegi că aşa ceva este imposibil cu clovnerii de Partid şi de Stat.