Cine nu are bătrâni să-şi cumpere, spune un vechi proverb românesc. Într-o Românie care nu îşi iubeşte nici măcar nepoţii, bunicii sunt însă victimele marginalizării. Părăsiţi de puteri, bătrânii oscilează între abandonul plin de iubire al copiilor plecaţi la muncă şi atenţia cumpărată din căminele de bătrâni.
"Astăzi îţi dai părintele la un centru de îngrijire nu pentru că nu-l iubeşti ci, dimpotrivă, pentru că vrei să faci ce e mai bine pentru el", spune un orădean. Iar sacrificul familiei nu este de neglijat. Costurile pentru îngrijirea unui vârstnic încep de la 1.200 lei pe lună, în condiţiile în care mulţi orădeni nici măcar nu câştigă atât...
Bătrâneţe, haine (g)rele!
Timpul nu iartă pe nimeni! Căminele de bătrâni sunt o afacere a căror piaţă va creşte indiferent de mersul economiei. Potrivit estimărilor, numărul celor 4,4 milioane de pensionari din 2011 va ajunge în 2050 la 6,2 milioane. Bisericile au remarcat primele nevoia tot mai acută de servicii şi potenţialul enorm al acestei afaceri sociale. În ciuda acestui fapt, astăzi, la cei 48.800 de pensionari orădeni, dintre care nu mai puţin de 1.000 sunt singuri sau bolnavi la pat, abia dacă există 100 de locuri în cămine de profil.
Fundaţiile Consistoria Efrem Beniamin, cu căminul din strada Anton Bacalbaşa, şi Caritas Catolica, cu cel din Bumbacului, îngrijesc bunicii orădenilor, şi nu numai, încă din 1996. Şi sunt singurele din oraş care preiau inclusiv bolnavi pe pat, cazuri prea "sociale" pentru a fi preluate de spitale şi totuşi prea complexe pentru a primi îngrijire în familie.
"Ruşinea" azilului
În ciuda prejudecăţii că sunt locul în care familiile îşi abandonează bătrânii, azilele, căminele şi centrele pentru vârstnici au fost validate de viaţă. "Tu eşti toată ziua la muncă. Ce faci dacă ai un bătrân pe care nu-l poţi lăsa singur în bloc pentru că uită gazul deschis sau e imobilizat la pat? Nu-i nicio ruşine să-l aduci la noi", spune preotul Roman Pintea, fondatorul Fundaţiei Consistoria Efraim Beniamin, care ţine căminul cu 60 de locuri din Velenţa.
La fel spune şi Gyongyi Bor (foto), coordonatorul căminului cu 40 de locuri din Nufărul, al Asociaţiei Caritas Catolica Oradea. "E cea mai bună soluţie pentru cineva bolnav la pat. Asta nu înseamnă că îl dai afară din casă, ci că ai ales să fie îngrijit non-stop", zice femeia.
Reprezentanţii celor două aşezăminte afirmă că în ultimii ani locurile se eliberează numai prin deces şi se ocupă doar pe liste de aşteptare. Numărul mare de bihoreni plecaţi în străinătate sau prinşi într-un program de muncă prelungit face ca tot mai mulţi bătrâni să fie daţi în îngrijire. Cu greutăţile financiare şi sentimentale aferente...
Căminul, ultima casă...
Întâi e şocul, pe urmă ruşinea, apoi împăcarea. "În primele zile se vede pe ei că există încă ideea că ar fi ruşinos să trăiască în cămin. Sunt tăcuţ şi jenaţi. Cei mai supăraţi sunt bătrânii care au mai mulţi copii. Apoi, când văd că sunt bine îngrijiţi, se liniştesc", spune Gyongyi.
Dorul de casă şi apariţia atâtor feţe noi sunt greu de acceptat pentru cineva obişnuit să stea închis în propria casă cu lunile. "Când vin, unii plâng. Alţii, de supărare, nu mănâncă. Vorbim cu ei, le dăm mâncare pasată şi, încet, prind putere. Care a stat trei săptămâni, şi dacă îl ia familia acasă, se cere înapoi. Aici are unde ieşi la aer, cu cine vorbi sau juca o carte", spune părintele Roman (foto).
Scoşi din izolare şi împărtăşind baiurile vârstei cu colegii din cămin, bătrâneii se împrietenesc repede. "Dacă, Doamne fereşte, moare unul acuma seara, până mâine dimineaţă numa' ce vezi că a mai plecat unul şi ziua următoare încă unul. Parcă se cheamă între ei. Apoi, e linişte o lună sau două", şopteşte o infirmieră.
"Suntem bătrâne..."
Joia trecută, patru bătrânici, toate trecute de 80 de ani, povesteau cum au ajuns la căminul Consistoria. Sunt micuţe ca nişte copii şi uscate precum stafidele. Se mişcă şi vorbesc greu, doar ochii le-au rămas ageri. "E mai bine aici. Acasă eram singură cuc, că fata e în Italia la muncă", spune Irina. Nici Iuliana (foto), colega ei, nu mai vrea acasă. N-are la ce. Şi-a îngropat doi băieţi şi o noră. "Când m-a adus nepoată-mea aici mă purtau cu căruciorul, aşa eram de slabă. Acuma umblu singură. Iau cadrul şi merg unde vreau", zice mândră femeia.
"Da' pe mine nu mă întrebi cum am ajuns aici?", cere Maria, din celălalt capăt al salonului. Fără să aştepte întrebarea, continuă singură: "M-au adus copiii. Sufăr cu inima şi într-o zi n-am mai putut urca până acasă la etajul trei", explică ea. Colţurile buzelor îi alunecă spre bărbie. Ar plânge, dar sunt străini. "E bine aici...", scânceşte bătrâna. O încurajează o colegă. "Nu te necăji, femeie. Suntem bătrâne, domnu', ăsta ni-i tot baiul", spune băbuţa.
Există, însă, şi excepţii. Petre, fost angajat civil în armată, stă în cămin de 6 ani. Nu are unde merge. Banii primiţi din vânzarea apartamentului după divorţ i-a pierdut la FNI, iar copiii s-au împrăştiat. "Eu sunt un caz fericit, că pot să merg şi să vin, dar până la urmă tot aici o să ajungem toţi". La înţelegere cu conducerea, Petre plăteşte 800 lei pe lună, pentru că mai udă florile, ajută, când trebuie, la servitului mesei şi alte cele. Tariful întreg e însă mult mai mare...
Cu ajutorul familiei...
Costurile întreţinerii unui bătrân în cămin diferă după caz şi porneşte de la 1.200 lei la cel din Velenţa sau de la 1.500 lei în Nufărul. Rezidenţii au trei mese pe zi, gustări, supraveghere neîntreruptă, îngrijire medicală, îndrumare spirituală şi activităţi specifice vârstei. Pentru cei cu nevoi speciale taxa poate urca şi la 1.850 lei. "Sunt bătrâni la care le schimbi scutecele şi de cinci ori pe zi, şi nu sunt ieftine", zice o infirmieră.
Având în vedere cererea mare, Asociaţia Caritas Catolica va deschide luna aceasta, pe lângă cele două aşezăminte din Marghita şi cel din Nufărul, încă un cămin în parcul Liniştii. Preţurile sunt la fel de mari, dar reprezentanţii asociaţiei le consideră accesibile. "Dacă familia contribuie cu 500 lei la pensia de 900 lei a bătrânului, oricum iese mai ieftin decât dacă ar plăti pe cineva să stea cu el", spune Carol Kiss, directorul executiv al Caritas Catolica Oradea.
Pentru vârstnicii la pat, familia poate cere pensie de handicap şi plata unui îngrijitor, caz în care poate aduna 1.800 lei de la stat. "Lumea nu ştie, dar există soluţii. Durează până se fac actele, dar merită", spune Kiss. Desigur, însă, că după toate hârtiile trebuie să umble cineva. Preferabil din familie şi direct interesat de binele persoanei în vârstă. Deci, aveţi grijă cum vă trataţi copilul, pentru că el vă va alege azilul...
BĂTAIE PE BĂTRÂNI
Vine concurenţa!
Dacă în urmă cu câţiva ani centrele de îngrijire a bătrânilor erau rarităţi, astăzi aşezăminte de acest fel există la Borş, Cefa, Livada, Marghita, Tinca, Şoimi sau Vărzarii de Sus, iar numărul lor este în creştere. În judeţ, tarifele pornesc, după caz, de la sume între 1.500 sau 2.000 lei.
După ani de amânări, municipalitatea orădeană va oferi din această vară, pentru întâia dată, servicii de profil. Primăria va inaugura la sfârşitul acestei săptămâni un centru de îngrijire pentru bătrâni cu 48 de locuri construit pe bani europeni în strada Vămii şi are în plan să ridice anul viitor un al doilea, în strada Mierlei.
Cea mai aşteptată intrare pe piaţa de profil o constituie construirea unui spital privat pe amplasamentul scos de Primărie la licitaţie în strada Ceyrat. Firma Laser System, proprietara unui aşezământ similar în Arad, vrea să ofere servicii medicale şi sociale persoanelor în vârstă, cu cofinanţare de la bugetul de stat, ceea ce ar putea reduce presiunea pe bugetele familiilor aparţinătoare. Şi implicit ar putea forţa scăderea preţurilor.