Într-o atmosferă prietenească, tovarăşii de breaslă ai poetului Ioan Moldovan au ţinut să-l sărbătorească printr-o întâlnire la care au participat joi seară, în sala mare a Primăriei Oradea.

Urmaşul lui Vulcan

Îmbrăcat la costum şi cu cravată (ceea ce l-a şi stânjenit vizibil), emoţionat, dar într-un chip plăcut, "jubilantul" (cum erau numiţi sărbătoriţii în epoca întemeietorului Familiei, Iosif Vulcan), a fost omagiat, în primul rând, de colegul Traian Ştef, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori din redacţia revistei de cultură pe care Moldovan o conduce din 1990 încoace.

Ştef a dat citire şi unei frumoase scrisori trimise "La un sexagenar tânăr" de către criticul Gheorghe Grigurcu ce-l descrie pe Ioan Moldovan ca pe un patriarh şi totodată modern poet.

"Două trăsături distincte se pot stabili în personalitatea lui Ioan Moldovan. Mai întâi una, să zic aşa, patriarhală: un gen de "vechime" subţire pe care de la o vreme acest poet hirsut, domol în gesturi şi drămuit în vorbire, comportament care i-a atras numele suplimentar de "baci", şi-o îngroaşă cu graţie. E un fel de pact cu locul natal, o poliţă de asigurare anteică. Dar nu mai mult. Deoarece Ioan Moldovan înţelege a se asimila în chip temeinic modernităţii. Fizionomia bardului este cea a unui eminent intelectual, dispus a se exersa inclusiv în rafinat verb critic. (...) Precum la înţelepţi, aerul domniei sale de-o simplitate calmă sugerează profunzimea, în afara oricărei înscenări a autorităţii", l-a portretizat pe sărbătorit Grigurcu.

La rându-i, invitat de onoare, directorul revistei de cultură Arca din Arad, Dan Vasile, a subliniat cele "două calităţi majore ale lui Ioan Moldovan": cea de spirit rector al revistei Familia şi cea de poet major al literaturii române contemporane.

Dar de poezie

Primarul Ilie Bolojan, care şi-a recunoscut limitele de inginer, i-a înmânat "jubilantului" o diplomă de excelenţă, mulţumindu-i lui Ioan Moldovan pentru felul în care, în condiţii nu totdeauna prielnice, a condus prestigioasa publicaţie de cultură, dar şi pentru că a servit, prin literatură, Oradea.

Hâtru şi bonom, cum îl cunosc toţi prietenii şi confraţii, Moldovan a recunoscut apoi că, aşa cum fiecare ştie că firea umană are nevoie de solemnităţi, şi el, la rându-i, suferă de această slăbiciune. Cu o modestie rară şi naturală, însă, sărbătoritul a reuşit să nu vorbească deloc despre sine, ci doar despre revista pe care o conduce şi despre colegii de redacţie, "un grup mic cu care ne străduim să menţinem o revistă mare", transferându-le, astfel, acestora toate laudele primite.

În finalul întâlnirii, poetul şi-a luat îngăduinţa să citească "câteva poezii mai vechi şi mai noi, nu prea multe, pentru a nu strica frumuseţea şi liniştea acestei zile"...