Istoria școlară a Oradiei se pierde undeva în Evul Mediu dezvoltat. Umanismul are aici o tradiție veche, orașul fiind încă de atunci în sincronie cu mediul academic european.
Cetatea oraşului găzduia încă din Evul Mediu școli, tipografii, un observator astronomic, o bibliotecă și o arhivă din care, din păcate, nu s-a păstrat mare lucru. Un rol important în edificarea acestora l-a avut episcopul Andrea Scolari, la începutul secolului XV, iar unul dintre marii umaniști ai Europei, Nicolaus Olahus, care a activat la mijlocul secolului XVI, și-a început pregătirea la școala capitulară din Oradea. Academia de Drept înfiinţată în secolul al XVIII-lea, nu venea, aşadar, din senin, ci avea vechi rădăcini...
În rând cu Apusul
Învăţământul orădean a cunoscut o perioadă de puternică dezvoltare în secolul al XVIII-lea pe fondul politicii încurajatoare promovate de despotismul luminat habsburgic, un curent de idei și acțiuni politice cu caracter modernizator.
Din dorinţa de a face din Oradea un centru cultural al părţii de răsărit a Imperiului, Curtea de la Viena a dispus înfiinţarea aici a unui centru de învăţământ superior - Academia Regală de Drept, constituită la insistenţele contelui Antal Károly, funcţionar în aparatul de stat austriac, motivaţia fiind că teritoriile „de peste Tisa” aveau nevoie de specialişti în funcţiile publice.
Datorită insistențelor forurilor locale, împărăteasa Maria Tereza a decis înființarea Academiei la Oradea în anul 1780. În volumul „Memoria caselor”, istoricul Liviu Borcea (foto) arăta că inițial instituţia avea o secție de filosofie, cea juridică fiind creată în 1788.
Specialişti pentru Imperiu
La Academia orădeană erau pregătiţi în principal avocați și funcţionari care urmau să lucreze în administraţia de stat sau domenială. Pentru perfecţionare, absolvenţii puteau continua la alte instituţii asemănătoare din imperiu. În primul an de existență, 1780, Academia pregătea 97 de tineri, numărul crescând lent până în 1848, la 241. Abia din 1864 s-a trecut la ciclul de studii de trei ani, ca în universitățile apusene.
Lista materiilor studiate aici puțin după jumătatea secolului al XIX-lea este consistentă, cuprinzând între altele dreptul roman, dreptul penal şi filosofia dreptului, economie politică, finanţe şi drept financiar, drept civil austriac şi ungar, drept comercial şi cambial, statistică şi drept administrativ ungar, istoria dreptului şi drept canonic. Predarea s-a făcut iniţial în limba germană, ulterior în maghiară.
Românii, în minoritate
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Academia şi-a împărțit sediul cu Arhigimnaziul Premonstratens, care funcționa sub auspiciile ordinului călugăresc romano-catolic. Deja devenise un obiectiv cultural și științific important al urbei, având o bibliotecă cu circa 9.000 de volume.
Numărul studenților scăzuse la 160, majoritatea fiind maghiari din Transilvania, dar şi din Silezia, din Croația și alte ţări din Imperiu. În 1898, din 164 studenți, doar 38 erau români, o parte ortodocși, o parte greco-catolici. Cu toate acestea, ziarul Nagyvárad publica atunci o plângere cum că numărul românilor era prea mare...
Deși puțini, pe măsură ce se apropia anul 1918, aceştia deveneau tot mai vocali. În 1852, înfiinţaseră „Societatea de lectură a tineretului român studios” care, conform istoricului Viorel Faur (foto), organiza periodic ședințe publice în care se citeau texte literare cunoscute sau creații ale membrilor. Activitatea asociaţiei era, însă, defăimată de presa locală și de conducerea Academiei, care în 1875 a decis s-o desființeze, sub pretextul că îşi desfășura activitatea în afara instituției.
„Fabrică” de personalități
O altă inițiativă a studenților români a fost publicarea unei reviste umoristice, Vulturul, care satiriza sistemul politic austro-ungar, oferind totodată și informații de actualitate din Transilvania și Regatul României, motiv pentru care redactorii au fost amenințați de multe ori cu închiderea publicaţiei şi au fost dați în judecată. În final, revista s-a închis în 1905, cu un an înainte să dispară şi revista Familia fondată de Iosif Vulcan.
Academia orădeană a produs numeroase personalități, între care Alexandru Roman, devenit în 1866 unul dintre fondatorii Academiei Române de la Bucureşti. Aici au studiat şi avocatul Emanuil Gojdu, viitorul episcop ortodox Vasile Mangra, avocatul Aurel Lazăr (foto), în casa căruia avea să fie redactată în 1918 Declarația de autodeterminare a românilor ardeleni, Ioan Ciordaș, Ioan Rațiu, Nicolae Zigre jr. și mulţi alții.
Vise spulberate
Atât înainte, cât mai ales după Marea Unire, în mediul intelectual bihorean circula ideea înființării la Oradea a unei universități. Varianta vehiculată în anii ’20 viza contopirea Academiei de Drept cu Academia Teologică Ortodoxă înființată în 1923. Oferta de specializări ar fi sporit, scopul fiind crearea unui centru universitar puternic la granița de vest a noii Românii Mari.
Planurile croite la Oradea nu au coincis însă cu cele de la București. Instituția trecuse sub autoritatea Statului Român, disciplinele au fost în marea lor parte păstrate, dar majoritatea profesorilor și studenților maghiari au ales s-o părăsească.
În anii ´30, instituția purta numele Facultatea de Drept Regele Carol al II-lea. După cum arată istoricul Florentina Chirodea în volumul „Academia de Drept (1919-1934)”, în plină criză economică din perioada 1929-1933, fondurile alocate instituțiilor de învățământ au scăzut, implicit şi salariile din sistemul bugetar, iar şcoala de la Oradea se agăța de orice sursă de venit posibilă, pentru a depăşi impasul.
Mărire şi decădere
Însă nu s-a putut. La începutul anilor ´30, se vorbea despre mutarea Facultății de Drept la Cluj, astfel că unii profesori au plecat, cei rămași înaintând petiții către Guvern și regele Carol al II-lea. Inevitabilul s-a produs în momentul în care, printr-o nouă Lege a învățământului, s-a introdus interdicția ca facultățile să funcționeze independent, cum era cazul celei de la Oradea, iar faptul că aici nu existau studii de doctorat a fost un alt argument în favoarea mutării.
În perioada interbelică, numărul studenților români a crescut mult, la fel şi cel al evreilor, în vreme ce al celor maghiari a ajuns la doar câteva zeci, majoritatea provenind din clasa de mijloc. Numărul băieților era covârșitor, în timp ce fete erau doar câteva zeci. Cei mai mulţi aveau între 20 și 23 de ani, dar mulţi erau trecuți şi de 30 de ani. Vechea Academie de Drept, devenită o simplă facultate, a dispărut în 1934, când avea aproximativ 800 de studenți.
Dispărând o instituție cu tradiție, dispărea o elită. Oradea primise o lovitură, orașul nemaiputând pregăti la nivel superior decât preoți, şi asta până la instaurarea comunismului, căruia nici Cel de Sus nu i-a mai putut face față, aşa că a fost desfiinţat şi seminarul teologic...
În prezent, doar numele unei străduţe ce o mărgineşte mai amintește de existența Academiei din Oradea. Puțin, comparativ cu importanța sa din vremurile de glorie...
UN NOU ÎNCEPUT
De la Academie la Institut şi la Universitate
După ce Oradea a rămas fără o instituție de învățământ superior adecvată necesităților unui oraș dezvoltat, viața culturală locală a avut de suferit semnificativ. După o pauză de patru decenii, însă, în 1963, pe strada Armatei Române se înființa o altă școală superioară - Institutul Pedagogic, cu studii de trei ani.
Timp de un deceniu, acesta a funcționat cu patru facultăți - de filologie, matematică-fizică, istorie-geografie și educație fizică - fără a se pune problema reînființării celei de drept, pentru ca tradiția universitară să poată fi complet reînnodată. Atitudinea disprețuitoare a autorităților timpului față de științele umaniste şi necesitatea creșterii numărului de specialiști pentru industrie au dus la transformarea Institutului Pedagogic într-unul de subingineri, care din 1990 s-a transformat în ceea ce acum este Universitatea din Oradea.