După Primul Război Mondial, faptul că Transilvania, preluată de la defunctul Imperiu Austro-Ungar, a intrat în graniţele României Mari, ca şi pierderea altor însemnate teritorii în beneficiul altor ţări învecinate, a nemulţumit micul regat al Ungariei, în fruntea căruia în 1920 a ajuns amiralul fără flotă Miklós Horthy.
Stăpân al unui regim dictatorial de extremă dreapta, acesta a început să înfiinţeze organizaţii paramilitare revizioniste, care să contribuie la recâştigarea teritoriilor pierdute după 1918. Centrul din Transilvania al acestora a fost stabilit la Oradea, datorită apropierii de graniţă şi importanţei sale pentru istoria ungurilor.
"ONG-uri" paramilitare
Miklós Horthy (foto) s-a instaurat la putere ca regent al Ungariei, îndeplinind la început funcţii protocolare. Prieten al lui Hitler, s-a înţeles cu acesta să revizuiască graniţele din jurul Ungariei pentru redobândirea unor teritorii pierdute, la fel cum făcea şi Germania, iar un rol activ urmau să-l aibă tot felul de organizaţii paramilitare şi de spionaj.
În Transilvania au fost înfiinţate mai multe asemenea grupări, cum ar fi Ordinul Vitejilor şi Uniunea Foştilor Combatanţi, ambele axate pe cultivarea spiritului militarist. Ultima chiar ar fi avut circa 300.000 membri, gata să asigure ordinea în noua Ungarie Mare pe care Horthy o pregătea, pe hartă, împreună cu Hitler. O altă organizaţie era a Vânătorilor Turanici, cu 80.000 membri, din care o treime înarmaţi şi pregătiţi pentru misiuni paramilitare şi contrainformative, inclusiv de diversiune şi distrugere pe teritoriul României.
Misiuni "delicate"
Uniunea Generală Maghiară de Apărare a Rasei sau Garda Zdrenţăroşilor (Rongyos Gárda) era una dintre cele mai vechi astfel de organizaţii, înfiinţată în 1921 cu militari din primul război mondial, voluntari şi studenţi. Denumirea venea de la starea proastă a echipamentului. Membrii erau cunoscători ai armelor şi misiunilor "delicate", fiind activaţi în momentele când între statul ungar şi vreun stat vecin apăreau tensiuni.
Principalul scop declarat a fost combaterea bolşevismului (ţintele fiind în special evreii comunişti), dar şi aportul la redobândirea teritoriilor pierdute de Ungaria prin Tratatul de la Trianon. Rongyos Gárda a reuşit chiar să creeze un mic stat pan-ungar, Banatul de Leitha, cu o existenţă efemeră.
Activitatea Gărzii Zdrenţăroşilor s-a diminuat după 1922, dar a fost resuscitată după 1938, când membrii săi au pătruns în Rutenia şi în sudul Cehoslovaciei, anexate de Ungaria. În România, Garda a acţionat în perioada 1939-1940 în Bihor, Sălaj, Cluj, Satu Mare, Maramureş şi Mureş, în spionaj şi contraspionaj, membrii fiind pregătiţi să declanşeze dezordini şi să comită atentate.
Centru de reţea
Serviciile secrete româneşti au constatat o sporire a activităţii de spionaj maghiar în Nord-Vestul ţării în 1939, apogeul fiind atins în vara lui 1940, când numărul nucleelor creştea lunar. În timpul negocierilor româno-maghiare pentru modificarea graniţei, desfăşurate la Turnu Severin, înainte de arbitrajul de la Viena, Garda a fost pregătită să acţioneze în spatele frontului, în cazul unui atac către Transilvania, având rolul de a comite acte de sabotaj, fiind coordonată de Marele Stat Major al armatei ungare.
Conform istoricului Gabriel Moisa, Oradea "era placa turnantă a serviciilor de spionaj ungare", de aici fiind coordonate toate nucleele teroriste din Transilvania. Comandant era maiorul Szalkay László, având în subordine grupările din Huedin, Cluj, Alba Iulia, Sibiu, Braşov şi Timişoara, subordonându-se la rându-i Secţiunii pentru România a Gărzii, comandate de locotenentul Kovács Tivádár.
Grupul era compus din civili care desfăşurau muncă contrainformativă. Includea, de pildă, croitori precum Aranyossy György, menajere precum Kosta Erzsebet sau afacerişti precum Moldovány Ferencz (foto), proprietarul unui atelier de vulcanizare. Sediul a fost în atelierul unui fotograf, Aschner Károly, situat pe bulevardul Regele Ferdinand (acum strada Republicii) nr. 12, la parterul Palatului Apollo.
"Creiere" locale
"Zdrenţăroşii" orădeni erau persoane care nu trezeau suspiciuni, dar care aveau acces în locuinţe, birouri şi instituţii publice. De pildă, Aranyossy Kató era funcţionar, având acces facil către informaţii de interes public - economice, edilitare etc. Hallas Vilmos era un avocat influent, cu conexiuni în cercurile de politicieni şi bogătaşi locali, iar Aschner Károly (foto) găzduia întâlniri pentru transmiterea de instrucţiuni, dar şi pentru plănuirea unor atacuri.
Moldovány Ferencz era veteran din Primul Război, luptase pe fronturile din Rusia şi Italia. Atelierul de vulcanizare deschis în Oradea la începutul anilor ’20 era cel mai modern din oraş, cu o clientelă selectă. Proprietarul cunoştea Munţii Apuseni din excursii pe motocicletă şi transmitea informaţii colegilor din teritoriu, astfel că beneficia de acoperire foarte bună. Moldovány primea de la centrala din Budapesta pachete cu explozibili, dinamită, arme şi muniţie, pe care le depozita în atelier, dar şi aparate de fotografiat, cu sarcina filării unor persoane importante în cadrul "excursiilor" sale prin Transilvania.
Pregătiri de atacuri
Orădenii influenţi şi oamenii politici locali erau urmăriţi permanent, menajerele - membre ale grupării - având sarcina de a se infiltra în locuinţele lor şi de a procura date despre ei şi instituţiile bihorene. Szalkay László, şeful Centrului Terorist Oradea-Mare, a intrat în România cu identitate reală, preluând apoi mai multe nume conspirative, precum Scheiber László sau Kuba Agoston.
Atât prezenţa sa în Bihor, cât şi activitatea Gărzii în Oradea au fost descoperite în iulie 1940 de serviciul de informaţii al armatei germane, Abwehr, interesat ca cedarea Ardealului de Nord să se facă, totuşi, fără incidente. "Zdrenţăroşii" orădeni pregătiseră, însă, atentate în cazul în care România nu ceda Ungariei Transilvania de Nord, fiind gata să distrugă căi ferate şi drumuri, să devasteze anumite obiective, să incendieze păduri şi să arunce în aer aeroportul şi depozitele de arme şi muniţii.
Intrarea pe fir a Abwehr-ului şi a Serviciului Special de Informaţii român condus de legendarul Mihail Moruzov a însemnat lichidarea "Zdrenţăroşilor" în august 1940, înaintea Dictatului de la Viena, prin care României i-a fost impusă cedarea Ardealului de Nord şi a Maramureşului, şi înaintea declanşării oricărei forme de teroare.
După Dictat, potopul
Cum Horthy a avut succes în a lua României aceste teritorii, inclusiv Oradea, acţiunile cu caracter terorist planificate aici nu au mai avut loc. Totuşi, Garda a fost prezentă pe front, ce-i drept, cu efective de numai câteva sute de oameni. Misiunea lor era de a agita populaţia, şi aşa supusă jafului. Organizaţia a fost desfiinţată în 1944, în prezent formaţiuni extremiste precum Jobbik comemorându-i activitatea, dedicându-i manifestări publice, poeme şi cântece.
Timp de patru ani, jumătatea de nord a Bihorului a fost condusă de un regim de tip fascist, responsabil de ghetoizarea şi apoi trimiterea, în mai 1944, către lagărele de exterminare a evreilor din Oradea şi judeţ. La puţin timp după, odată cu apropierea frontului, puncte cheie ale urbei au fost bombardate. S-a scris atunci o istorie urâtă a oraşului, în care aproximativ un sfert din populaţie a dispărut.
Grupul orădean al "Zdrenţăroşilor" nu numai că nu a mai avut succes în ceea ce îşi planificase, dar după Dictat chiar s-a destrămat, unii membri fiind arestaţi, iar alţii expulzaţi. În fapt, a fost o simplă amânare a dezastrului de peste patru ani, când Ungaria pierdea, din nou, războiul...
"VREM PACE!"
Manifestaţii anti-revizioniste
Simţind creşterea pericolului revizionist, atât în Ungaria, cât şi în alte ţări europene, oameni politici şi de cultură din Bihor, români, au iniţiat la începutul anilor ’30 o serie de întruniri, pentru a pregăti contracararea acestui curent. Cele mai semnificative proteste din Oradea interbelică, cu mii de participanţi, au avut loc împotriva pericolului revizionist, fiind organizate de Casa Naţională a românilor din Bihor, prima mare manifestaţie având loc pe 27 noiembrie 1932, sub sloganul "Vrem pacea, viaţa şi moartea în cuprinsul hotarelor de azi!", iar un al doilea mare protest desfăşurându-se pe 28 mai 1933.
La ambele au participat feţe bisericeşti, asociaţii şi fundaţii româneşti din Oradea şi Bihor (ASTRA, Oastea Domnului, Reuniunea Femeilor Române, Liga Bunătăţii ş.a.), reprezentanţi ai unor instituţii (Academia de Drept, Baroul de Avocaţi, Liceul Emanuil Gojdu etc.), precum şi numeroşi cetăţeni, chemările fiind făcute prin presa locală. Adunările au avut loc în Piaţa Unirii, unde oameni politici, intelectuali şi preoţi au ţinut discursuri, urmate de marşuri pe arterele principale din centrul urbei, protestatarii fiind grupaţi pe instituţii, şcoli, asociaţii şi localităţi de origine.