Pe când sindicatele protestau la Bucureşti, ministrul Eugen Nicolăescu sosea vinerea trecută la Oradea să discute cu autorităţi sanitare, medici şi asistente din şase judeţe noile sale proiecte de reformă. Lăsând la o parte inadecvarea la moment şi neîncrederea deja funciară în orice promisiune de schimbare, participanţii nu au avut ce-i reproşa ministrului pe care, fiindcă nu-i de-al lor, ci economist, altminteri nu-l văd cu ochi buni.
Deşi la TV pare picat din cer şi adesea ridicol, Nicolăescu şi-a expus limpede intenţiile şi a lăsat oamenii să-i facă obiecţii şi propuneri. Interes major a stârnit, previzibil, intenţia elaborării unui pachet de bază de servicii medicale care să fie garantate în mod real (acum ne minţim că sunt accesibile toate tuturor), urmând ca celelalte să fie furnizate pe asigurări private. Cam la fel zicea iarna trecută şi comisia prezidenţială de sănătate, atât doar că Nicolăescu nu vrea privatizarea SMURD, ci include medicina de urgenţă, alături de cea primară, în pachetul de bază.
"Actorii" sistemului, medicii şi asistentele, s-au arătat preocupaţi cel mai mult însă de creşterea salariilor, mai ales că protestele sunt declanşate tocmai de salarizarea mizerabilă, în special a rezidenţilor. Propunând creşterea lefurilor acestora, ministrul n-ar face totuşi decât să deschidă cutia Pandorei, căci ar cere mai mult şi medicii specialişti, şi medicii primari, şi asistentele. S-ar porni o spirală ce poate sfredeli bugetul şi aşa subţire al Sănătăţii până la insuportabil.
Adevărata revoluţie, îmi zice un medic experimentat, ar fi alta. Medicii din spitale (căci ginecologii, medicii de familie şi stomatologii se descurcă binişor pe cont propriu) să nu mai primească salarii deloc, ci onorarii, plătite de CAS la fel cum asiguratorii auto plătesc mecanicii şi tinichigiii din service-uri. Dacă CAS dă spitalului 1.000 de lei pentru o operaţie, chirurgul, mâna a doua, anestezistul, asistenta şi infirmiera să primească un procentaj, după calificare şi muncă. Aşa s-ar atenua semnificativ exodul, chiulul medicilor grăbiţi spre cabinetele private pentru a face bani. S-ar stimula concurenţa şi continua perfecţionare profesională şi, în fine, s-ar elimina şi atenţiile de la pacienţi.
Dar mai e ceva: managerii să nu mai fie medici, ci economişti, cum sunt de la Borş încolo în toată Europa. Astfel, medicii slabi nu s-ar mai refugia cu propte politice la cârma spitalelor, şi ajunşi şefi nu ar mai polariza doctorii din subordine în jurul şi în contra lor.
Neaparţinând sistemului, dar cunoscându-l bine, cred că aşa ar putea fi revoluţionat cu adevărat. Mă tem însă că nici ministrul nu are timp, curaj şi susţinere să încerce, nici stâlpii sistemului nu l-ar lăsa s-o facă. Aşa că boala lungă îl va duce, mai devreme ori mai târziu, la moarte sigură.