Nu-i călduţ să vorbeşti răspicat, dar uneori e inevitabil. Nu poţi, de pildă, s-o scalzi constatând dublul revizionism din Transilvania. Unul teritorial, fiindcă pe o lege nemaipomenită retrocedăm proprietăţi inclusiv urmaşilor optanţilor (300 de grofi care în 1921 au ales cetăţenia ungară, fiind expropriaţi şi despăgubiţi, pentru împroprietărirea ţăranilor, români şi maghiari deopotrivă). Dar şi un revizionism simbolistic, întrucât în condiţii tot unice (unde aţi mai văzut partide etnice?), elita maghiară se opune oricărei mărci româneşti în zonă. "În Transilvania nu s-au ridicat statui în ultimii 25 de ani, încât dacă n-ar fi cele din perioada comunistă pieţele oraşelor ar fi dominate de eroii altora", zice istoricul Ioan Scurtu.

În Oradea aceasta ar trebui să fie temă de dezbatere după ce primarul Ilie Bolojan a deschis cutia Pandorei propunând înlocuirea statuii lui Mihai Viteazul cu a Regelui Ferdinand în Piaţa Unirii. Dar, în loc să explice motivul, deschis, a iscat gherile ale PPMT-iştilor care îl vor acolo pe Ladislau, ale UDMR-iştilor care l-ar vrea pe regele maghiar fie şi în Cetate, şi ale românilor care îl confundă pe Mihai cu Amza Pellea.

Cu politicienii maghiari polemica nu are sens, destui reiterează încrâncenatul "Nem, nem, soha!" ţipat la Budapesta pe 4 iunie 1920 (ziua Tratatului de la Trianon), odată cu legământul de răzbunare ("Ucideţi orice român, în orice împrejurare, cu orice mijloace!", se cerea în Parlamentul ungar). În schimb, pot aminti câteva adevăruri, chiar şi din postura unuia a cărui familie a contribuit băneşte la statuia lui Mihai Viteazul. Pe de o parte, că mitul întâiului unificator e cam gonflat, voievodul unind ţările româneşti nu din românism (abia după 1848 a creat Bălcescu mitul conştiinţei naţionale a acestuia), ci ca soldat al alianţei antiotomane supus împăratului habsburg Rudolf II.

Pe de altă parte, trebuie spus că după 1 Decembrie 1918 România n-ar fi fost aşa Mare fără trei personaje providenţiale: Ion I.C. Brătianu, Regele Ferdinand şi Regina Maria. Premierul Brătianu a negociat în 1916 alianţa cu Antanta, care promisese întregirea ţării după război. Suveranul şi-a ucis ADN-ul german (a şi fost excomunicat din casa Hohenzollern), servind România (de aceea a primit supranumele cel Loial) cu spectaculoase rezultate: ţara şi-a dublat întinderea şi a devenit a şasea putere a Europei. Regina Maria, pentru că la Conferinţa de Pace marile puteri uitaseră promisiunea din 1916 (graniţa cu Ungaria urma să fie cu vreo 30 km mai la vest, Maramureşul de Nord să revină României, la fel întregul Banat), şi-a folosit statutul de nepoată favorită a Reginei Victoria a Marii Britanii şi şarmul personal pentru a obţine maximul posibil.

Ştiaţi că fără cei trei Timişoara şi Jimbolia ar fi ajuns în Iugoslavia, iar Aradul, Salonta, Oradea şi Careiul în Ungaria? Asta trebuia să explice primarul, sincer şi curajos, pentru ca măcar orădenii români să-l înţeleagă de ce le vrea statuile în inima oraşului!