Am avut o relaţie rece spre tensionată cu fostul rector Teodor Maghiar. Mai întâi la Jurnalul bihorean, când l-am fotografiat cu opt buletine de vot în mână, dar mai ales la BIHOREANUL nu a fost cruţat atunci când descopeream fel de fel de potlogării petrecute la Universitate.
Ca să vedeţi ce fel de om era, vă istorisesc o întâmplare. L-am invitat la Gala Premiilor lui Bihorel pentru că tema serii era să petrecem cu adversarii de idei. Atunci am stat prima oară de vorbă cu dânsul. Deloc afectat de dezvăluirile noastre, mi-a zis: "Vezi că am înfiinţat şi o facultate de Jurnalism!". I-am răspuns că sunt prea bătrân să mă mai ocup de încă o facultate. Replica sa m-a lăsat paf: "Nu ca student, mă, ci ca să predai!".
Aşa era el. Venea în întâmpinarea dorinţelor sau orgoliilor oamenilor, după care aceştia îi deveneau veşnic îndatoraţi. Indiscutabil, a fost un excelent manager, dar nu a vrut, nu a putut sau nu l-a dus mintea să crească şi calitatea instituţiei.
Unii zic că marile nenorociri i s-au tras mai degrabă de la lingăii din anturajul său, nu de la propria lăcomie. Dacă timp de zeci de ani sute de oameni îţi spun zi de zi că eşti genial, ajungi şi tu să crezi că eşti de esenţă divină, şi atunci faci greşeli impardonabile.
Cred că cel mai frumos omagiu din partea celor pe care i-a făcut oameni dându-le titluri nemeritate ar fi ca, acum, să meargă la mormântul său şi, în loc de coroane, să-şi depună diplomele şi doctoratele obţinute la Sorbonica.
Dumnezeu să te odihnească, Unchiule!