„Eram săraci lipiți pământului. Când văd acum copii care n-au nimic, parcă mă văd pe mine mică”, mărturisește Alexandra Lukacs, o tânără de 29 ani din Beiuș.
La Gala Comunității Bihorene, eveniment prin care Fundația Comunitară Oradea recompensează anual oamenii și proiectele lăudabile din județ, Alexandrei i-a fost acordat premiul „Voluntarul anului”, o recunoaștere a muncii neobosite spre binele copiilor și bătrânilor sărmani. Cu demnitate și empatie, Alexandra recunoaște că are o sensibilitate aparte față de nevoiași: până nu demult, era ca ei.
Copilărie în foame
Crescută în satul Burda din comuna Budureasa, într-o casă sărăcăcioasă, în care o bunică, doi părinți și patru copii se înghesuiau în două paturi, Alexandra nu are multe amintiri frumoase din copilărie. „Părinții nu prea au lucrat. Tata mai muncea pe la unul, altul, dar degeaba. Acasă aducea numai sticle de bere, nu mâncare”, povestește tânăra. La 12 ani, lucra și ea, la cules de fructe, ca să facă niște bănuți.
Zile la rând, ea și frații mai mici mâncau doar pâine cu ulei. „Am crescut flămânzi. De Crăciun primeam ajutoare de la diferite asociații, dar în restul anului n-aveam nimic”. Totuși, împreună cu bunica, ținea casa curată, ca măcar mizeria să nu-i atingă.
De parcă sărăcia nu era destulă, îndurau și bătăile tatălui alcoolic: „Era liniște doar duminica, la biserică, unde ne ducea bunica. Tot ea se chinuia să ne facă rost de câte un ghiozdan, să mergem la școală. Ne-a spus că doar dacă învățăm putem scăpa de viața asta”.
O familie fericită
Alexandra i-a urmat sfatul și a avut mereu note mari. Colegiul Samuil Vulcan din Beiuș l-a absolvit cu a doua medie din promoție, peste 9,5, ajutată și de faptul că s-a îndepărtat de mediul de acasă.
În clasa a IX-a se mutase în Beiuș, la familia iubitului ei de-atunci, Attila, care între timp i-a devenit soț. „Părinții lui au văzut ceva în mine și le-au cerut părinților mei să mă lase să stau la ei, ca să nu fac naveta. M-au ajutat mult”, spune Alexandra. A urmat căsătoria, iar după ce Alexandra a absolvit facultatea și a devenit educatoare-învățătoare, au venit pe lume și copiii. Astăzi, fetița, Rania, are 8 ani, iar băiețelul, Rayan, 2 ani.
Locuiesc în Beiuș, în casa pe care cei doi soți și-au făcut-o din munca lor și unde au adus-o și pe bunica de la Burda, să-i ofere o bătrânețe liniștită. Pentru că Attila, șofer pe TIR, este mult timp plecat, Alexandra se ocupă de copii și ține gospodăria. În plus, poartă și grija sărmanilor...
Așa profesoară, așa elevă
De peste cinci ani, tânăra e unul dintre cei mai activi voluntari din zona Beiușului, la care apelează toți cei care au nevoie de sprijin. Neobosită, caută sponsorizări ca să cumpere mâncare, haine și rechizite pentru copiii sărmani ori alimente pentru bătrânii cărora pensia nu le ajunge nici pentru medicamente.
A început să facă bine observând cum fosta ei profesoară din liceu, Carmen Buran, lansa apeluri pe Facebook pentru donații menite unor copii bolnavi. Inspirată de ea, Alexandra s-a alăturat grupului de voluntari din Asociația Avram Iancu, iar de atunci își dedică timpul liber actelor de caritate.
Toamnă de toamnă, pregătește ghiozdane pentru zeci de copii din Beiuș și împrejurimi, iar iarna le culege scrisorile pentru Moș Crăciun și se asigură că fiecare primește cadouri. Cel mai adesea, micuții vor geci, ghete ori caiete, fără a îndrăzni măcar să viseze la jucării. „Sunt copii din familii monoparentale sau crescuți de bunici, care nu merg la școală pentru că n-au nici măcar un caiet și un pix”, zice Alexandra.
Ajutați să învețe
Înainte de Crăciun, tânăra a căutat un „Moș” pentru fiecare scrisoare, adică o persoană care să ofere cele cerute, apoi a colectat darurile și le-a distribuit copiilor. „Când le-am dus cadourile, le-am cerut să-mi arate caietele de teme, să mă asigur că se țin de școală”.
Părinților, de asemenea, le cere să țină casele curate și, spre bucuria ei, cei mai mulți o fac. „Sunt familii pe care le-am ajutat și în trecut și care anul acesta mi-au spus că nu mai au nevoie, că s-au pus cât de cât pe picioare, și să-i ajutăm pe alții”, mărturisește voluntara. Reușita lor îi umple inima, mai ales că mereu găsește noi „cazuri” care necesită ajutor.
Soțul îi spune uneori că e prea implicată în munca de voluntară, iar asta o epuizează fizic și emoțional, dar Alexandra nu se dă bătută: „Îi spun și lui că, din fericire, nu știe cum este să n-ai nimic, dar eu așa am trăit și de-aia mă zbat pentru copilașii ăștia”. Micuții care primesc azi sprijinul ei ar putea renaște, cum a făcut și ea, când a găsit o mână întinsă...
