Pentru meritele din trecut îi ridicăm statuie, pentru crimele din prezent îi tăiem capul, spunea Iosif Visarionovici Stalin. Lui Alexandru Sencovici, veteran din garda staliniştilor care au impus comunismul în România, nu i-a tăiat nimeni capul. Dimpotrivă, acum două duminici, autorităţile locale i-au ridicat statuie în ciuda faptului că, imediat după al doilea război mondial, considera că Transilvania nu trebuie să fie a României.

BIHOREANUL vă povesteşte cum a ajuns cetăţean de onoare unul dintre pionierii celui mai criminal regim din istorie şi vă redă portretul real al celui omagiat ca "părintele spiritual al Marghitei".

Prinos de recunoştinţă

Duminică, 20 octombrie, ora 13.30. În centrul Marghitei, alături de bustul lui Mihai Eminescu, se profilează un altul, acoperit cu un cearşaf. Câteva oficialităţi se agită în apropiere, iar nişte copii repetă în surdină un cântec. Pe trotuare sunt înşirate coroane ce urmează a fi puse pe soclul noului monument. Pe cine înfăţişează? "Unul Sencovici, care a fost ministru", zice un localnic.

Începe ceremonia. O strofă din "Deşteaptă-te, române!", apoi cuvântează şeful filialei locale a Societăţii Cultural-Patriotice Avram Iancu, Aurel Nandra, profesor de română: "Alexandru Sencovici s-a născut la Marghita în 1902, unde a copilărit şi şi-a petrecut prima parte a tinereţii". "Deputat din 1948 până în 1980", "ministru al Industriei Uşoare". "Cu sprijinul său neprecupeţit, Marghita s-a dezvoltat vertiginos". "A contribuit la înfiinţarea fabricii de confecţii şi a fabricii de încălţăminte". "Decedat în 1995". "Înălţarea bustului este semnul recunoştinţei faţă de părintele spiritual al Marghitei", s-au auzit, ca nişte aşchii de rumeguş, frânturi din discurs. Au urmat, pe repede înainte, mulţumiri din partea fiilor celui omagiat, Imnul Eroilor, depuneri de coroane, spectacol "cultural-artistic", tot tacâmul...

Pe alese

Cu o zi înainte, Consiliul Local votase în unanimitate acordarea titlului de cetăţean de onoare aceluiaşi Alexandru Sencovici, formalitate pregătită din legislatura trecută, când o stradă a şi fost botezată cu numele său.

04 Sencovici tanar.jpgCeea ce la festivitate nu s-a spus, dar reprezentanţii Societăţii Avram Iancu invocaseră ca argumente pentru realizarea monumentului, e că Alexandru Sencovici (foto) a avut o "bogată activitate politică". A intrat în Partidul Comunist în 1925, la 23 de ani. În 1928, când bolşevicii unelteau în ilegalitate împotriva statului român, a avut "primul conflict cu autorităţile", fiind prins că răspândea ziarul "Urmaşii lui Lenin" la Oradea, unde devenise secretarul PC din Ardeal. În 1940 e condamnat la 5 ani de recluziune în lagărul de la Târgu Jiu.

Din 1945 a deţinut funcţii sindicale, iar între 1948-1970 a fost ministru. "A făcut parte din Comitetul Central al PCR" şi până în 1980 a fost deputat în Marea Adunare Naţională. "A avut relaţii apropiate cu multe personalităţi: dr. Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer, Nicolae Ceauşescu". "În ultimii ani a avut dispute cu Ceauşescu, fapt ce a determinat îndepărtarea sa din funcţii", sună CV-ul oficial.

Portret necenzurat

Biografia lui Sencovici e însă mult mai bogată, după cum arată documente ale PCR şi cercetări ale istoricilor. Pe numele său adevărat şi complet Szenkovicz Sandor Ştrul Mauriciu, Sencovici, de profesie lăcătuş, şi-a ascuns originea evreiască la fel ca mai toţi veteranii bolşevici precum Ana Pauker (Hannah Robinson), Alexandru Moghioroş (Balogh Jozsef), Silviu Brucan (Saul Bruckner), Walter Roman (Erno Neulander), Leontin Sălăjan (Szilagyi Leon), Leonid Tismăneanu (Leon Tismeneţki), Teohari Georgescu (Burach Teskovich) şi mulţi alţii.

În timpul războiului s-a căsătorit cu Elisabeta (Bozsi), croitorească din Luduş, ilegalistă şi ea, viitoare adjunctă a Gizellei Vass la Comisia de Control care hotăra cine urcă în ierarhie şi cine e marginalizat, uneori închis sau chiar ucis, pentru "deviaţionism" de la linia Partidului.

Deţinut la Târgu Jiu, a intrat în graţiile lui Gheorghiu Dej, care îl va ajuta să promoveze. După război a făcut "muncă de agitaţie" sindicală, fiind propulsat secretar general al Consiliului General al Muncii şi în Frontul Naţional Democratic, organizaţie în care comuniştii, urâţi de români, s-au camuflat o vreme. Un proces-verbal al şedinţei conducerii FND din 24 ianuarie 1945 îl arată pe Sencovici ca adept al tezei că Ardealul nu trebuia proclamat pământ românesc. "De ce să îl declarăm pământ românesc?", spunea evreul maghiarizat. La fel zicea, în aceeaşi şedinţă, unul din tovarăşii săi, Vasile Luca (Luka Laszlo), un ceferist ce avea să devină doi ani mai târziu ministru de Finanţe: "Nu totul, dar ceva trebui să dăm Ungariei!". Era perioada când sovieticii îi ameninţau pe români că nu le vor "da" Transilvania decât dacă acceptă pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei, integrate în URSS sub denumirea Republica Socialistă Sovietică Moldovenească.

Profitor

În 1946 Sencovici îşi "aducea aportul" la falsificarea alegerilor din cadrul Frontului Unic Muncitoresc, iar după încă un an la cea a scrutinului prin care, deşi majoritatea românilor votaseră PNŢ şi PNL, comuniştii s-au declarat câştigători.

În "Stalinism pentru eternitate", politologul Vladimir Tismăneanu îl indică pe Sencovici între primii kominternişti (n.r. - membri ai Internaţionalei Comuniste, controlate de Moscova) care s-au bucurat de încrederea lui Dej. Amiciţia cu acesta va face ca lăcătuşul marghitan să ajungă în 1949 ministru adjunct al Muncii, iar apoi, timp de două decenii, ministru al Industriei Uşoare şi al Bunurilor de Consum. În martie 1970 a fost "eliberat din funcţie", dar rămâne în CC şi în MAN ("parlamentul" comunist), ca deputat de Marghita. Asta deşi locuia în Bucureşti, în cartierul Primăverii, rezervat înaltei nomenclaturi.

Avea s-o ducă la fel de bine până la moarte, cu alimente, băuturi şi delicatese livrate prin reţeaua de magazine cu circuit închis a Partidului, asistenţă medicală asigurată la spitalul Elias şi cu educaţie aleasă pentru cei trei fii.

Stalinist dur şi pur

Pentru că memoriile sale sunt încă ferecate la fostul Institut de Istorie a PCR, relatările despre Sencovici nu sunt multe, dar îl descriu ca pe un stalinist vehement, opac oricărei deschideri. La plenara din mai 1952 a CC, când s-a tranşat lupta pentru putere în partid, s-a lepădat rapid de grupul Vasile Luca-Ana Pauker-Teohari Georgescu, acuzat de "atitudine antipartinică şi antistatală şi de promovarea unei linii antileniniste", şi a cerut demiterea lui Luca, etichetat "agent al imperialismului".

Alte două episoade îl prezintă în 1956 ca trimis special al CC la Oradea după lichidarea Revoluţiei anticomuniste din Ungaria, cu misiunea de a calma spiritele în zonă, iar în 1961 ca emisar la Budapesta, unde Janos Kadar construia "comunismul de gulaş", mai "cu faţă umană". La întoarcere, Sencovici îi raporta lui Dej, plin de indignare, că "tovarăşii din Ungaria" permit educaţia religioasă şi că "se ploconesc" în faţa poporului. "Este imens de mult formalism. Din partea organelor superioare se simte oarecare ploconeală faţă de mase. Nu există poziţie de luptă, critică, toţi fug după părerea bună a maselor", deplângea vechiul stalinist kadarismul.

"Disidentul"

Marginalizarea lui Sencovici s-a produs în 1977, după ce la plenara CC din octombrie i-a solicitat secretarului general Nicolae Ceauşescu să se discute greva din august a minerilor din Valea Jiului, care ceruseră un trai mai bun. Eroare: Ceauşescu nu era dispus să discute cu nimeni, şi cu atât mai puţin cu bătrânii ilegalişti!

Vechii tovarăşi ai lui Sencovici susţin, de aceea, că ar fi fost un fel de rebel, dar nici vorbă. Nu doar prin comparaţie cu opozanţii reali, persecutaţi de Securitate (ca de pildă Paul Goma), ci chiar şi cu alţi veterani comunişti ca Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu şi Grigore Răceanu. În martie 1989, când aceştia trimiteau "Scrisoarea celor şase" la Radio Europa Liberă, criticându-l pe Ceauşescu de pe poziţia de militanţi socialişti, Sencovici a fost invitat să semneze şi el textul, dar a refuzat, preferând în continuare privilegiile de nomenclaturist.

"N-am ştiut"

04 Aurel Nandra.jpg"Generaţiile noi vor trebui să recunoască meritele incontestabile ale celui care, din acest moment, a devenit părintele spiritual al Marghitei", spunea cu patos, la dezvelirea bustului, şeful filialei locale a Societăţii Cultural-Patriotice, lăudând "lobby"-ul făcut pentru urbea natală de bătrânul comunist, precum miniştrii de azi. Întrebat însă de BIHOREANUL dacă îi ştia biografia reală, Aurel Nandra (foto) a scos un "nu" bălmăjit.

Nici cei doi fii ai lui Sencovici, anume veniţi de la Bucureşti, n-au fost mai volubili, spunând doar că, şi după 1989, tatăl lor i-a consiliat pe câţiva din noii demnitari. "A sfătuit câţiva oameni politici cu experienţa şi opiniile lui, care chiar au fost democratice", a spus Andrei Sencovici, refuzând să dea vreun exemplu.

Cât de democratice au fost se poate vedea, însă, şi după drumul continuat de cei consiliaţi. Că doar nu întâmplător România nu s-a despărţit nici acum de trecut şi nu degeaba ridică ea statui celor care au siluit-o peste o jumătate de secol...


04 familie.jpgHIGH-LIFE COMUNIST
Belşug atunci, prosperitate acum

Alexandru Sencovici a avut trei fii, Gheorghe, Andrei şi Alexandru, despre care Vladimir Tismăneanu scrie că au copilărit alături de odraslele altor mari comunişti, precum Petre Roman ori Valentin, Zoia şi Nicu Ceauşescu.

Cel mai cunoscut a fost cel mai mare, Gheorghe, nu atât pentru că a fost campion al tirului sportiv, cât mai ales pentru că în 1968, la 23 de ani, a devenit soţul cântăreţei Margareta Pâslaru.

 De altfel, împreună cu aceasta a şi emigrat în 1982, cu aprobare, în SUA, unde a ajuns patronul unei firme de consultanţă pe care a şi condus-o până în 2006, anul când el a murit, iar "Pâslăriţa" a revenit în ţară împreună cu fiica sa Ana Maria (în imagine alături de părinţii ei).