Epoca imperiilor a luat sfârşit în Europa odată cu încheierea Primului Război Mondial şi semnarea tratatelor de pace de la Versailles-Paris, în urma cărora au apărut noi state naţionale, iar altele şi-au modificat graniţele. Fostul comitat Bihor a fost împărţit între Regatul României şi Ungaria, graniţele acestuia fiind recunoscute internaţional prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.
Politicienii ungari nu au fost mulţumiţi, însă, de rezultat şi au început ample campanii revizioniste, aşa că românii bihoreni au reacţionat, în 1932-1933 organizând proteste împotriva acestei situaţii. BIHOREANUL face o incursiune în acţiunile de masă ale acelei vremi, unele dintre cele mai mari din perioada interbelică.
Revolta perdanţilor
Traseul frontierei din vestul Crişanei a fost îndelung discutat încă de la intrarea României în Primul Război Mondial, în 1916. Punctul de vedere românesc exprimat după încheierea conflagraţiei la Conferinţa de Pace de la Paris a fost sprijinit de studiile geografului francez Emmanuelle de Martonne privind realităţile etnice din zonă, cu majoritate românească spre est şi ungară spre vest. Oraşele Satu Mare, Oradea şi Arad au fost incluse în Regatul României la propunerea şefului delegaţiei române, premierul Ion I.C. Brătianu (foto), inclusiv pe motiv strategic, pentru păstrarea căii ferate Satu Mare - Salonta.
Noile graniţe, atât crişene, cât şi din alte părţi ale Europei, au fost criticate de statele perdante. Uniunea Sovietică, Germania, Ungaria, Bulgaria şi Italia formulau pretenţii teritoriale, vrând "înapoi" diferite regiuni. URSS voia Basarabia, Bulgaria se uita la Cadrilater (sudul Dobrogei), iar Germania lui Hitler revendica părţi ale Austriei şi Cehiei. La finalul anilor ’30 fenomenul s-a radicalizat. Germania a trecut la ocuparea Austriei şi a Regiunii Sudete (din Cehoslovacia) în 1938, un mai târziu semnând Tratatul Ribbentrop-Molotov cu sovieticii, prin care şi-au împărţit Europa de Est.
Ajuns la putere în Ungaria după război, Horthy Miklós a coordonat vreme de două decenii o campanie de revizuire a graniţei româno-ungare, atât în cele două ţări, cât şi în străinătate, vrând Transilvania sau cea mai mare parte a ei din nou între graniţele ungare. Nu a primit sprijin oficial din Occident, dar din 1933, Hitler, ajuns şeful statului german, l-a susţinut, având aceeaşi viziune pentru Germania.
Reacţii ferme
Între timp, politicienii de la Bucureşti reuşeau să menţină o relaţie echilibrată cu toţi vecinii. În 1920-1921 România încheiase Mica Înţelegere cu Cehoslovacia şi cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, iar în 1934 Înţelegerea Balcanică, împreună cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, ambele tratate fiind orientate către combaterea revizionismului.
În Bihor exista o rumoare crescândă legată de pericolul revizionist. La nivel local funcţiona o filială a Ligii Antirevizioniste, înfiinţată în 1933 la Bucureşti de un grup de intelectuali în frunte cu directorul ziarului Universul, Stelian Popescu. Poziţii ferme erau luate de câţiva ani prin presa locală şi de către Casa Naţională, entitate ce îngloba mai multe asociaţii româneşti.
În 1932 aceasta a decis să organizeze o mare manifestaţie antirevizionistă în Oradea. În volumul "Asociaţiile culturale din Bihor", istoricul Radu Romînaşu arată că iniţiativa a plecat de la campania pe care ziarul Universul o deschisese împotriva revizuirii tratatelor de pace, prin organizarea de proteste publice. O astfel de adunare s-a ţinut în Bucureşti în 6 noiembrie 1932, iar două zile mai târziu Casa Naţională o propunea pe cea din Oradea.
Au urmat trei săptămâni de pregătiri, coordonate de un comitet format din Nicolae Zigre, Petre Popoviciu, Teodor Neş, Augustin Chirilă, Atanasie Negulescu şi Adrian Ganea. Data manifestării a fost stabilită pe 27 noiembrie, pentru care a fost lansată o Chemare către românii din judeţ. Între timp, în Tinca şi Cefa au avut loc alte proteste spontane, în 13 şi 20 noiembrie.
Primul protest
Acţiunea din Oradea a avut loc în ziua stabilită, ziarul Curentul apreciind că ar fi participat circa 15.000 de oameni, reprezentanţi ai autorităţilor locale, asociaţiilor culturale, religioase şi ai partidelor politice, orădeni şi mulţi săteni. Adunată în piaţa unde azi e Parcul 1 Decembrie, mulţimea s-a deplasat către actualul bulevard Magheru, apoi a cotit pe Bulevardul Regele Ferdinand, acum Republicii, pentru a ajunge în Piaţa Unirii. Poliţişti, jandarmi şi corpul ofiţerilor de rezervă au asigurat paza şi ordinea, totul decurgând paşnic, fără incidente.
Mitingul a fost deschis de preşedintele Casei Naţionale, Nicolae Zigre (foto), după acesta luând cuvântul şeful ziarului Universul, Stelian Popescu, urmat de personalităţi precum fostul primar al Oradiei Gheorghe Sofronie şi Iacob Lazăr, profesor al Facultăţii orădene de Drept, care semnala că, la 14 ani după Unirea de la Alba Iulia, revizionismul "nu se astâmpără".
La protest au participat şi asociaţii culturale şi profesionale, militari, studenţi şi membri ai unor partide politice, precum cel Liberal, cel Ţărănesc, Partidul Poporului şi Conservator, discursurile avertizând asupra pericolului revizionist şi fiind presărate ici-colo cu promisiunea unui răspuns puternic la vreo acţiune nesăbuită a Budapestei. Inclusiv ocuparea, din nou, a capitalei ungare era invocată de preşedintele Uniunii ofiţerilor în rezervă, Anastase Negulescu.
Al doilea protest
Următorul miting antirevizionist a avut loc în 28 mai 1933, tot în organizarea Casei Naţionale, care a lansat chemarea la protest în 16 mai. Pentru facilitarea deplasării bihorenilor spre Oradea, trenurile dinspre Vaşcău, Holod, Salonta, Cheresig, Ciucea şi Marghita au primit vagoane în plus pentru delegaţii comunelor de pe traseu, în "haine de sărbătoare şi cu cât mai multe stindarde naţionale", cum anunţa presa.
Participanţii aveau să se concentreze în mai multe puncte: Piaţa Mihai Viteazul (azi Parcul 1 Decembrie), târgul de vite din Calea Aradului, în faţa Gării centrale şi lângă Şcoala de Jandarmi (azi Universitatea). Lângă Liceul Gojdu s-au adunat comitetul Casei Naţionale şi reprezentanţii asociaţiilor cultural-profesionale din Oradea. La ore diferite, coloanele s-au deplasat către Piaţa Unirii, pentru a ocupa câte o latură, în centru fiind ridicată o tribună pentru discursuri.
Manifestaţiile din 28 mai 1933 au fost de o amploare mai mare decât cele anterioare, revista Legea românească apreciind că ar fi participat circa 40.000 de persoane. S-au adresat mulţimii preşedintele Casei Naţionale, Iacob Lazăr (foto), episcopul ortodox Roman Ciorogariu, episcopul greco-catolic Valeriu Traian Frenţiu şi arhiereul Andrei Crişanul. În pauze, corurile lui Francisc Hubic şi Nicolae Firu, precum şi cel al jandarmilor au intonat cântece naţionale. După adoptarea unei moţiuni, manifestările au continuat în Piaţa Mihai Viteazul cu mai multe cântece şi dansuri naţionale.
Discursurile au fost echilibrate, Iacob Lazăr insistând că nu se teme de "uneltirile" ţărilor revizioniste, iar Statul Român nu vrea să facă nedreptate nimănui. În final au fost adoptate câteva moţiuni şi scrisori de protest, adresate regelui Carol al II-lea, preşedintelui Consiliului de Miniştri, Al. Vaida-Voevod, şi ministrului de externe, Nicolae Titulescu. Acţiuni similare au avut loc în aceeaşi zi în Bucureşti, Brăila, Cluj, Chişinău, Braşov, Constanţa, Iaşi.
Adunările antirevizioniste au fost răspunsuri la un pericol crescând, anii ’30 fiind ai extremismului politic şi ai cursei înarmărilor. Cu toate reacţiile ferme, în 1940 Ardealul de Nord a fost cedat sub ameninţări Ungariei horthyste, în plin val de mutare a graniţelor prin Europa, intrată în cel de-al Doilea Război Mondial.
PROTEST PRIN SCRIS
Alexandru Olteanu împotriva revizionismului
Criticile faţă de politica statelor revizioniste erau exprimate în perioada interbelică mai ales prin articole de presă. În Bihor, unul dintre cei mai vocali din acest punct de vedere a fost Alexandru Olteanu (foto). Traducător, editor şi publicist din zona Salontei, acesta s-a stabilit în Oradea după Primul Război Mondial, unde a fondat Asociaţia scriitorilor, ziariştilor fără deosebire de naţionalitate, devenind şi un colaborator apropiat al Casei Naţionale.
Articolele sale vizau chestiuni de politică, economie, cultură, minorităţi, literatură şi religie, semnând pentru revistele orădene Familia şi Cele Trei Crişuri, pentru Keleti Újság, Korunk şi Curentul. Deseori făcea referire la legăturile culturale între comunităţile română şi maghiară, insistând pe colaborarea dintre acestea. În anii 1930 a fost un critic al politicii revizioniste ungare, publicând articole largi, în special în revista Familia. Voia să demonstreze că revizionismul era lipsit de argumente şi că populaţia românească trăia în Crişana înainte să fi sosit ungurii în Europa, nu a migrat aici în secolul al XIII-lea, cum susţineau unii istorici ai vremii. Ca argumente aducea date istorice şi statistici, cita diverşi istorici, avertizând încă din 1928 asupra iminenţei dezmembrării graniţelor.
Pe măsură ce a crescut ameninţarea revizionistă, Olteanu a cerut măsuri arătând că doctrina revizionistă ungară era una "egoistă", ce urmărea "sabotarea sistematică a ordinii actuale create de tratate". Prin articolele din Familia i-a ţinut pe bihoreni la curent şi cu ofensiva Germaniei în Austria şi Cehoslovacia, dar şi cu acţiunile dictatorului spaniol Francisco Franco.