Aparatele radar utilizate pentru măsurarea vitezei conducătorilor auto pe drumurile publice, denumite legal cinemometre, pot înregistra unele mici erori în determinarea în concret a vitezei.
Aceste erori, prevăzute într-o Normă de metrologie, variază între 3 km/h şi 4% din viteza efectiv determinată, în funcţie de viteza autovehiculului vizat şi de poziţia statică sau în mişcare a cinemometrului. Dacă erorile aparatului radar la momentul verificării metrologice se încadrează în aceste limite (denumită marjă de toleranţă), aparatul poate fi folosit în trafic.
Până în anul 2018 o parte a instanţelor judecătoreşti aplicau "marja de toleranţă" la viteza stabilită în procesul-verbal şi re-individualizau amenda şi suspendarea dreptului de a conduce dacă, în urma aplicării marjei, viteza matematic determinată era mai mică decât cea prevăzută în norma de sancţionare. Spre exemplu, 103 km/h înregistrat cu radar fix însemna 99,91 km/h, viteză la care nu se mai aplica suspendarea dreptului de a conduce, dacă fapta era în localitate, unde limita de viteză era de 50 km/h.
În anul 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat o hotărâre obligatorie prin care s-a interzis instanţelor să mai aplice marja. De atunci, atât cât arată radarul este viteza pe care trebuie să o ia în calcul judecătorul.
Săptămâna trecută, însă, am obţinut sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate vizând interpretarea Înaltei Curţi. În argumentarea caracterului neconstituţional al aplicării mecanice a vitezei determinate de un aparat ce prezintă erori recunoscute chiar de organele statului, am invocat atât aspecte privind discriminarea, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Din perspectivă CEDO, contravenţia este asimilată unei infracţiuni, iar "acuzatul" trebuie să se bucure de standardele de protecţie specifice procesului penal. Or, cum sunt aceste standarde respectate dacă se impune o prezumţie absolută unei măsurători care prezintă erori?
Pe de altă parte, mai multe state europene aplică direct această "marjă de toleranţă" la vitezele înregistrate de camerele fixe de pe autostrăzi sau şosele, iar viteza pentru care se aplică sancţiunea este cea rezultată în urma scăderii marjei.
În aceste condiţii, aplicarea mecanică a unei viteze ce nu prezintă certitudine ştiinţifică înseamnă chiar o violare a dreptului la un proces echitabil, acuzatului fiindu-i imposibil să demonstreze că a circulat cu o viteză inferioară.
Nu ne rămâne decât să aşteptăm judecata înţeleaptă a Curţii Constituţionale.