Acum, că marea unirea s-a dus dracului, hai să facem nişte calcule. Conform recensământului, Oradea are 196.000 de locuitori, pe când cei înscrişi pe listele electorale sunt 189.000. Din start, cifrele nu puşcă, căci statistic 20% din populaţie este între 0 şi 18 ani.
Dacă luăm de bune cifrele recensământului, din 196.000 de oameni, aproape 40.000 nu ar avea drept de vot. Aşa că în mod normal ar fi trebuit trecute pe listele electorale 156.000 de orădeni.
Atunci pragul minim pentru referendum ar fi fost de nici 47.000, iar istoria oraşului ar fi arătat altfel. Institutul Naţional de Statistică are însă alte cifre...
Să o luăm şi altfel. La alegerile locale din 2012 au fost prezenţi la vot 95.000 de orădeni (din care 62.000 l-au votat pe Bolojan). Asta arată că jumătate din locuitori, în mod tradiţional, nu votează deloc, indiferent care e miza alegerilor.
Prin urmare, este greşit ca această masă să fie revendicată de alde Mang şi Kiss şi trecută la categoria duşmanii referendumului şi, implicit, ai lui Bolojan.
E clar că avem extrem de mulţi orădeni care nu se manifestă nici politic, şi nici civic. O parte e formată din rurali neasimilaţi, din cvasianalfabeţi care consumă mai mult seminţe decât informaţii, din indolenţi, din romi fără nicio speranţă de la viaţă.
Dar cred că majoritatea absenţilor e formată din oameni care pur şi simplu simt lehamite faţă de tot ce se petrece în jurul lor, sătui fiind de hoţii, de minciuni, de lipsa de perspectivă. Fără antrenarea lor în spaţiul civic, orice referendum are mici şanse de reuşită.