Săptămâna trecută, într-un text intitulat „Artiştii Oradiei, genii neştiute”, sugeram sculptorilor, pictorilor şi muzicienilor orădeni să urmeze exemplul actorilor, să iasă dintre zidurile sălilor de expoziţii şi de spectacole, pentru a-şi arăta creaţiile şi în spaţii deschise. Neconvenţionale, cum zic esteţii. Timişoara tocmai fusese desemnată Capitală Europeană pentru anul 2021, competiţie în care, remarcam, Oradea nici măcar nu s-a înscris. Şi nu pentru că edilitar ar sta mai rău decât alte oraşe, ci fiindcă, oricât de mult ne displace realitatea, urbea noastră nu e un centru cultural.
Unul (doar unul) dintre artiştii locali - Vioara Bara, dr. scenograf şi artist plastic - a reacţionat printr-un răspuns public, taxând sever „amestecul” subsemnatului ca pe o ingerinţă brutală în activitatea breslei din care face parte. De la înălţimea doctoratului pe care îl posedă, distinsa scenografă a ironizat îndrăzneala jurnalistului de a fi părăsit „plaja politică” şi de a fi văzut cu ochiul liber ceea ce vede orice orădean, profan ori expert, şi anume că operele artiştilor noştri rămân între patru pereţi.
Era, însă, observaţia privind zisa formă de autism a artiştilor orădeni o obrăznicie? În condiţiile în care aceştia nu prea participă la concursurile organizate de comanditari publici, de pildă pentru statuia Reginei Maria, din faţa Teatrului, ori pentru cea a lui Brătianu, ce se doreşte a fi amplasată în parcul cu acelaşi nume (dezinteresul neoprindu-i ca ulterior să conteste vocal câştigătorii), şi în condiţiile în care nu cunoaştem vreun plastician care să-şi ofere oraşului sculpturile şi picturile (spre achiziţionare, trecătoare expunere ori, de ce nu, printr-o donaţie), sunt convins, cu toate muştruluielile distinsei scenografe, că nu am rostit niciun neadevăr.
Nu am pretins, aşa cum eronat susţine, ca breasla creatorilor de tot felul să participe la vreun „bâlci” prin scoaterea operelor în intemperii şi nu am pledat pentru o nouă „Cântare a României”. Nu mă jigneşte personal nici superioara punere la punct pentru „părăsirea plajei politice” ori atribuirea aspiraţiei de a „performa şi în zona Artelor Vizuale”: departe de mine astfel de ambiţii.
Cred, totuşi, că pe de o parte distinsul dr. scenograf şi artist plastic înţelege că nu pot fi chiar toţi orădenii artişti, că unii coc pâine, confecţionează încălţăminte, proiectează şi construiesc case ori scriu la ziar, dar pe de altă parte îşi ia libertatea de a aprecia calitatea unei pâini, a unei perechi de sandale, a unei clădiri sau a unui articol de gazetă. Ca atare, trebuie să accepte că şi profanii au tot dreptul de a aprecia un act artistic ori lipsa acestuia din imediatul cotidian, că nu doar cunoscătorii, ci şi plebea, are dreptul de a-şi spune cuvântul.
Un detaliu esenţial ignoră distinsa scenografă din textul ce i-a stârnit orgoliul, şi anume că nicio clipă nu am sugerat ca artiştii să fie obligaţi să evadeze dintre ziduri ori s-o facă musai gratis... Ba, dimpotrivă, nu văd de ce, dacă ar accepta să iasă în pieţe, să nu fie răsplătiţi într-un fel sau altul.
Dar dacă tot insistă că arta e pe bani, ar merita o dezbatere şi felul în care mulţi din artiştii noştri se lasă aproape exclusiv la mâna „mecenaţilor” din politică şi administraţie, ceea ce confraţii lor din lumea civilizată nu fac. Nu, pentru că aceştia ştiu pur şi simplu, încă „de mici”, că nu trebuie să aştepte stipendii publice, fie că vorbim despre vedetele de la Hollywood, fie de plasticienii care, până să-şi vadă operele la Muzeul Guggenheim, o iau cătinel, de jos, oferindu-şi producţia - oricât de vulgar sună - pieţelor şi pieţei.
Dacă artiştii noştri s-ar încumeta să procedeze la fel, în mod sigur vor fi mai mult şi mai bine cunoscuţi, iar cu timpul poate că şi mai bine cotaţi. Numai să vrea.