"Virtutea e la mijloc", zise Diavolul, așezându-se între doi avocați de succes. Chestia asta o fi sunând interesant prin Barourile din Danemarca, dar ceva mai puțin în românește.
În orice caz, am auzit de un duhovnic din zona montană a Bihorului care-i convins că avocații sunt în solda necuratului. S-o fi uitat de prea multe ori la filmul cu Al Pacino și Keanu Reeves ori o fi avut ceva experiențe personale exorcizabile. Căci nu degeaba e zicala că, dacă nu faci alegerea bună, avocatul, medicul, contabilul sau ofițerul de stare civilă te pot nenoroci pe viață.
Totuși, de unde atâta obidă pe o castă vitală în orice sistem de justiție? Căci zicale înțepătoare sunt cam în toate țările lumii, nu doar pe la noi. Iată doar câteva: "Juriul e format dintr-o sumă de oameni care vor decide care parte are cel mai bun avocat" (Robert Frost); "Fără oameni răi, n-ar fi nevoie de avocați buni" (Charles Dickens); "Avocații buni cunosc legea, cei descurcăreți cunosc judecătorul".
De regulă, scuza principală a multor apărători de încătușați e că-i treaba procurorilor să le demonteze pledoaria. După așa o logică, oricare dintre ceilalți muritori de rând am putea înșela, jefui și mutila cu conștiința neîntinată, câtă vreme e strict treaba organelor de anchetă să ne prindă. Și să fim foarte senini și împăcați cu asta, adică în deplină armonie cu păguboasa vorbă fanariotă: tâlharul neprins - negustor cinstit.
Sigur că dacă ne-am apuca să ieșim buluc la tâlhărit la drumul mare, ar fi tot spre bucuria unor maeștri ai Baroului și garoului. Iar Statul de Drept ar trebui să aibă jumătate din populație specializată și plătită ca procurori, polițiști, judecători, grefieri, aprozi, avocați și temniceri.
Menirea inițială a profesiei de avocat, pe vremea Dreptului Roman, era să apere împricinatul de abuzuri. Să-l scoată nevinovat când e nevinovat. Sau să-l ferească de o pedeapsă prea mare față de nelegiuirea săvârșită. Dar nu altceva.
Ce sens mai are principiul de dreptate dacă profesioniști din sfera legii scot, cu bună știință, nevinovați din infractori sadea? Sigur că onorariile cresc pe măsură când scapi de belea corupți mari și mijlocii, bandiți avuți, escroci prosperi ori când înșfaci partea leului din despăgubirile pentru accidentări grav vătămătoare sau chiar mortale. Iar despăgubirile din asigurări chiar au ajuns destul de grase, odată cu creșterea RCA, cât să alimenteze și mârșave cârdășii în dauna victimei sau familiei victimei.
Ca să nu mai pomenim de penaliștii mai mărunți care-și pun clienții cu venituri slăbuțe să ia credit de la bănci ori cămătari ca să le acopere onorariul umflat.
Asta-i mai degrabă lăcomie disimulată în eticheta de "măiestrie profesională" și concurență neloială pentru colegii de breaslă care nu-și adorm conștiința când îmbracă roba. Iar faza că organele judiciare n-au altă treabă decât să destrame păienjenișuri de minciuni și tertipuri vicioase e doar un subterfugiu pentru a masca pofta de câștig a unei părți a tagmei. Deci, până la urmă, inamovibilitatea avocaților din zona penală, când e dublată de criza de conștiință, chiar este chestia dracului. Sau, după cum exagerează un proverb francez: "Până iadul nu-i plin, greu de salvat câte-un avocat".
De apreciat doar faptul că penaliștii prea lacomi măcar nu se ascund după degetele lungi și au ales profesia în care pot minți în voie ca să facă bani. Pe când destui politruci mai au și pretenția să-i credem când își mișcă buzele, adică primul simptom că mint poporul. Apropo, și la Avocatul Toporului și-a cam băgat necuratul coada.