După un drum de aproape o oră care urcă șerpuit și abrupt pe Valea Ghegheș, la limita dintre județele Bihor și Arad, întâi vezi cimitirul satului Bâlc. Are mult mai multe cruci de piatră decât locuitori în case...
Pe vremuri un sat de mineri harnici, care se ocupau și cu creșterea animalelor și cultivarea cartofilor în vârf de munte, satul din comuna Criștioru de Jos a ajuns o localitate aproape fantomatică. Casele încă rămase în picioare sunt vizitate rar de proprietari și doar într-una singură mai trăiesc suflete. Viața pe munte e prea grea pentru oamenii de azi...
Greu de vizitat
Comuna Criștioru de Jos, aflată la capătul județului, la limita cu Aradul, are cinci sate răsfirate în Munții Bihorului: Criștioru de Jos, Criștioru de Sus, Poiana, Săliște de Vașcău și Bâlc. La recensământul din 2011, acesta din urmă, cel mai îndepărtat și izolat de centrul de comună, număra 10 localnici. Astăzi mai are numai doi.
„Când eram eu copil era plin satul. Erau 19 case, toate locuite. Și toată lumea avea cai sau boi, că altfel n-aveai ce face aici. Din sat plecai pe jos sau cu căruța”, spune Gheorghe Filip (foto). S-a născut în Bâlc în 1967 și a locuit acolo până în 1996, când deja lucra ca pădurar, iar tatăl său l-a convins să se mute la Vașcău. „Eu nu voiam să plec din sat, ziceam că acolo voi rămâne pe vecie. După ce m-am căsătorit, am locuit acolo cu soția, dar tata îmi tot spunea că trebuie să plec din Bâlc, că acolo nu-i viitor. Până la urmă l-am ascultat”, povestește Ghiță.
Răspunzător de cantonul forestier care cuprinde și pădurea ce înconjoară Bâlcul, bărbatul urcă săptămânal în sat, cu o mașină de teren care poate „birui” drumul anevoios, prin inima pădurii, cu condiția să nu se fi lăsat înghețul ori zăpada. Ca să ajungă sus, face un ocol prin satul Lazuri, din județul Arad, apoi cotește pe Valea Leuca, iar de acolo, când pare că nu mai poate fi vreun drum către ceva, pe Valea Ghegheș, cum o știu localnicii, merge până sus, în Bâlc. În total, vreo 15 kilometri, care se parcurg greoi din cauza drumului prăpăstios.
„Mai este un drum care urcă din Criștioru de Sus, are 6 kilometri, dar pe-acolo doar pe jos se poate merge”, explică pădurarul. Dacă s-ar porni la drum, probabil ar putea merge cu ochii închiși, pentru că l-a bătut de nenumărate ori. În copilărie pe-acolo cobora, o dată pe săptămână, cu alți copii din sat, la cel mai apropiat magazin, după pâine sau cele trebuincioase în casă.
Așezare veche
Ca toți bărbații din sat, tatăl lui Gheorghe a lucrat la mina de uraniu de pe Valea Leuca. „Bâlcul era un sat de mineri, dar toată lumea avea și gospodărie cu vaci, porci, livezi, culturi de cartofi. Se făceau cartofi frumoși, cu care oamenii mergeau în alte sate ca să-i schimbe pe porumb”, povestește pădurarul. Încă îngrijește livezile de meri și pruni moștenite și, toamnă de toamnă, urcă pe munte pentru a culege fructele care, lăsate apoi la fermentat, vor da o pălincă tare, de Bihor. Are grijă și de casă, unde îi place, în concediu, să rămână peste noapte. În Bâlc e liniște deplină, iar aerul - curat, ca la munte...
Minerii n-au înființat satul, ci l-au moștenit. Din spusele bunicilor, Gheorghe știe că la Bâlc se trăia cu multe secole înainte, iar Primăria Criștioru de Jos are dovezi de locuire acolo, pe vârful muntelui, de pe la 1800.
În copilăria lui Ghiță, localnicii erau ca o mare familie. Se cunoșteau bine între ei, mai cu seamă că, spre deosebire de alte sate de munte, aici casele nu sunt răsfirate, ci adunate. „Împreună și-au făcut casele, lucrau o săptămână la unul, o săptămână la altul. Aduceau piatră de pe munte, cărămida o făceau aici. Sunt case trainice toate”, explică pădurarul. Vreo trei au rămas, ca pe vremuri, din lemn, dar sunt pustii, nu ca atunci.
Ultimii bâlcani
Cu o singură uliță, satul Bâlc oferă o panoramă uluitoare spre Munții Bihorului, multicolori toamna. Simfonia culorilor e spartă doar de stâlpii de electricitate care aduc un minimum de confort la Bâlc și de niște antene de telefonie care se văd din depărtare. În rest, nu există nicio urmă de modernism: nici asfalt, nici apă curentă. Așa cum era și pe vremuri, casele au latrine în fundul curții, iar apă bună de băut o găsești în cele trei fântâni din sat.
Nici nu mai e cine să pretindă mai mult. Din casele rămase în picioare, una singură, cea de la numărul 1, este locuită. Aici trăiesc septuagenara Livia Filip și fiul ei, Nicolae, cărora câte un vecin care urcă în sat ori angajații unei microhidrocentrale din vale le duc o pâine ori pachete de la fiica femeii, care stă la Ștei.
Mama și fiul sunt complet diferiți de alți săteni care trăiesc solitari pe vârf de munte: nu se bucură de oaspeți, ba chiar din contră. „Nu mă filmați, nu vreu io să vorbesc cu nime’. N-am după ce. Nu ne-ajută nime’ cu nimic, oricum”, spune tanti Livia (foto), de îndată ce-i zărește pe jurnaliștii BIHOREANULUI.
De loc din Criștioru de Sus, în tinerețe s-a măritat cu un bâlcan și așa a ajuns sus, pe munte. Din 2008 a rămas văduvă și i s-a mutat alături și fiul. Bărbatul e cunoscut în comună ca având o dependență de alcool, din cauza căruia și-a pierdut soția, o doctoriță din Ștei, și locul de muncă de la Ocolul Silvic Sudrigiu. Nicu e și mai brutal cu musafirii nepoftiți, cerând jurnaliștilor să-i părăsească proprietatea și împingându-și rapid mama în casă. Pare că, trăind singuri în mijlocul pustietății, s-au sălbăticit și ei...
Fără salvare
Dacă vreunui localnic ori vizitator i s-ar face rău în Bâlc, n-ar avea de ce să aștepte Ambulanța, căci n-are cum urca. „Sapa și lopata!”, zice, sec, Ghiță Filip, privind spre cimitirul mărișor al satului, unde mulți au ajuns, probabil, tocmai pentru că n-au avut parte de doctor.
Pe jos, prin pădure, drumul de 6 kilometri dintre Bâlc și Criștioru de Sus îl mai fac doar cei care nu se tem de întâlnirea cu animalele sălbatice. „Avem de toate: urși, lupi, mistreți, cerbi, râși”, spune pădurarul.
Pe același drum porneau localnicii, pe vremuri, spre biserica din Criștioru de Sus, căci în satul lor n-a fost nicicând vreun lăcaș de cult. „Oamenii mergeau la slujbă doar de Paști și de Crăciun”, își amintește Gheorghe. Preotul urca în sat doar când trebuia să înmormânteze vreun credincios, ocazie cu care, negreșit, femeile din Bâlc făceau laolaltă cozonaci, în cuptor de lut. Tot acolo coceau și pâinea cea de toate zilele, să nu trimită prea des pruncii jos, în sat...
PE VECIE. Aglomerat cu zeci de cruci din piatră, lemn ori fier, cimitirul din sat este mărturia locului plin de viață care era odinioară. „Chiar mă gândeam zilele trecute: eu am cunoscut 71 de oameni din Bâlc care acum sunt morți”, spune pădurarul Ghiță Filip, unul dintre puținii oamenii care mai urcă la casele din vârful muntelui
Viitorul e turistic?
În ultimele decenii satul s-a depopulat. La fel ca Ghiță, copiii de odinioară s-au mutat pe unde și-au găsit serviciu și școli pentru micuții lor. „Când s-au închis minele, oamenii n-au mai avut unde lucra. Depopularea este o realitate în toată comuna. În Criștioru de Sus avem 130 de gospodării, dintre care vreo 30 mai sunt locuite. Nu avem industrie, nu avem locuri de muncă, oamenii îmbătrânesc, tinerii pleacă”, spune primarul Fănel Tulvan (foto).
În zonele locuite, toate străzile sunt asfaltate, oamenii au rețea de apă și de canalizare, dar sus pe munte investiția nu e fezabilă. „Accesul este o problemă pentru Bâlc, dar nici nu prea avem soluții”, zice Tulvan. Totuși, îi încurajează pe cei care au casele în vârf de munte să își deschidă ușile pentru turiști. „Vor fi fonduri europene pentru turism și le-am spus că îi ajutăm cât putem. Dacă fac investiții minime, să aranjeze un pic casele, să amenajeze o baie, cred că au potențial”, spune primarul.
Știe că turiștii caută zone izolate și nepoluate și, optimist, speră că acestea vor face ca satele de munte să renască. Mai pesimist, Ghiță Filip zice că toate casele din Bâlc au o amenințare reală: pădurea. În lipsa animalelor care să pască și a oamenilor care să cultive terenurile ori măcar să cosească iarba, pădurea se extinde și învăluie tot mai mult așezarea.
„Drumul se îngustează, pe lângă case e plin de spini, copacii cresc și din fundațiile caselor. Nu era așa pe vremuri...”, oftează pădurarul. Pronosticul lui de specialist e dur: „În cel mult 10 ani, pădurea își va lua drepturile și va acoperi casele”. Iar Bâlcul va mai exista doar în amintirea celor care l-au locuit cândva...
CIMITIRUL VAGOANELOR
Mărturii din trecut
Pe lângă peisajele create de munții împăduriți și râurile ce curg grăbite la vale, turiștii care ajung în zona Bâlc pot face și alte descoperiri.
Înainte de a urca spre sat, pe un traseu de drumeție care pornește pe Valea Leuca, marcat cu cruce roșie, pot porni către cascada Dibarț, o cădere de apă în două trepte, iar la 30 de minute distanță pot găsi un loc botezat de montaniarzi Cimitirul de Vagonete. În urma unei ploi torențiale, fosta cale ferată a minei de uraniu s-a prăbușit în vale, unde au ajuns câteva zeci de vagonete folosite în trecut pentru transportarea uraniului. Printre stânci și în pădure, așteaptă parcă să fie redescoperite de aventurieri.
