Pe cât de răsfirate sunt uliţele satului Loranta prin Munţii Plopişului, pe-atât de puţini mai sunt localnicii care să le bătătorească. Numărând pe vremuri peste o sută de case, așezarea din comuna Brusturi mai are acum 16 locuitori care, fără o maşină înăltuţă, n-au cum coborî din mijlocul pădurilor. De autobuze nici nu se poate vorbi, că n-au urcat niciodată în Loranta.
Pe lângă bătrânii care, deşi suferă de singurătate, nu se lasă duşi din casele lor, în sat s-au mutat şi tineri vrăjiţi de peisajele care emană prospeţime și care ştiu că pitorescul locului are potenţial turistic, dar au renunţat să mai spere că autorităţile îşi vor aminti de ei. În Loranta politicienii nu urcă nici măcar în campanie electorală...
Satul din pădure
Unul din cele opt sate ale comunei Brusturi, aflat la 40 de kilometri de Oradea, Loranta este izolat şi răsfirat de parcă ar fi în creierul munţilor înalţi. Ca să ajungi acolo, de pe DN 1H virezi dreapta spre Cuieşd, apoi te încumeţi să coteşti la stânga, peste un pod răblăgit, rugându-te ca drumul de piatră şi pământ care urcă sinuos prin pădure să te ducă întreg la destinaţie.
Oricât ai căuta cu privirea, nu există niciun indicator, semn că autorităţile au uitat de satul în care la jumătatea anilor ’50 locuiau, conform datelor oficiale, 309 suflete. Aşezarea a apărut în vremea Imperiului Austro-Ungar, când a început exploatarea forestieră în zonă. Cei dispuşi să taie pădurea au primit la schimb terenurile pe care le-au defrişat, aşa că familii de tineri s-au mutat în mijlocul pădurii şi s-au oprit din doborât arbori doar când au ştiut că terenul câştigat le este suficient pentru a-şi asigura traiul. „Aveau oamenii de tăte, grâu, porumb, cartofi... Ce n-or avut? Da’ s-o şi lucrat mult, doamna mea. O, Doamne, cât m-am chinuit aicea...”, povesteşte Hermina Suciu (foto), în vârstă de 74 de ani.
„Vorovesc cu mine”
Locuieşte în prima casă din sat şi, când nu plouă, stă aproape toată ziua pe marginea drumului, sub un dud uriaş, cu două capre şi o căţea, privind dealurile, copacii şi florile de câmp. „Şed cu caprele aci, ce-oi face? Nu mă mai ascultă picioarele”, spune cu resemnare. Tanti Mina s-a mutat în Loranta când s-a măritat, în 1965. „Bărbatu’ meu s-o născut aci şi am venit cu el, că nu era colectiv şi ai putut lucra pământul cum ai vrut”.
Din pricina coamelor abrupte, satul n-a fost atractiv pentru autorităţile comuniste, aşa că locuitorii au fost mai degrabă ignoraţi de regim. Nici după ’90 atitudinea autorităţilor nu s-a schimbat: Loranta n-a avut niciodată drum asfaltat sau alte utilităţi în afară de energie electrică. Tocmai de aceea, s-a depopulat masiv. „Mai fost-or de la Sfat aici, or zâs că fac drum şi bagă apă. Zâsu-le-am: da’ inde maica voastră îţ’ găsî voi apă, că nu este aicea niciun fir?!”, zice tanti Mina, pufnind în râs numai la gândul investiţiei promise.
Oricât de adânc au săpat oamenii, n-au dat de izvoare. Aproape de uliţa principală a satului, este o singură fântână cu apă de băut, dar prea departe de tanti Mina. „Mi-aduc pruncii şi apă, şi tăt ce-mi trabă, nu mă lasă, că io, dacă n-am lucrat nicării, n-am pensie”, spune femeia. Văduvă de 18 ani, nu s-a lăsat mutată la nici unul dintre cei patru copii, preferând să rămână în casa ei. Recunoaște, însă, că singurătatea îi este cea mai grea boală. „Vorovesc cu mine, că n-am cu cine”.
Amintiri cu mocăniţa
Departe de alte sate, dar şi unii de alţii, bătrânii din Loranta se bucură de orice vizitator. „Trec zile întregi până când cineva să-mi spună un cuvânt. Mă puteţi întreba orice”, spune Ioan Paşcalău (foto jos), leat cu tanti Mina. „Nu urcă nimeni aici, nici măcar când îs alegeri, că noi nu contăm la vot, suntem prea puţini”, spune baciu’ Ioane, cum îl ştiu consătenii.
Dacă te opreşti să-l asculţi, îţi zice toată viaţa lui: cum s-a născut în Loranta, într-o familie de clujeni mutaţi aici ca să exploateze lemne, dar 32 de ani a locuit la Pădurea Neagră, lucrând la fabrica de sticlă. Când s-a pensionat, s-a retras în satul copilăriei, unde îşi petrece zilele grijind de două vaci şi un porc. „Fără apa şi aerul de-aici eu nu pot trăi”, spune el, mândru că e proprietarul unei fântâni nesecate din sat, dar şi a şapte Dacii Papuc, pe care le ţine pentru piese de schimb, ca să aibă cu ce merge în Brusturi să-şi ridice pensia, că nici poştăşiţa nu urcă în sat, la cumpărături sau să ducă o sticlă cu lapte la vreo posibilă ibovnică. A fost cândva căsătorit, dar a divorţat, iar acum ar vrea să aibă iar cu cine-şi împărți singurătatea.
Îşi aminteşte nostalgic de vremurile în care în sat erau cam o sută de case locuite, iar mocăniţa lăsa un fum gros în urmă, când ducea lemnele la vale, pe o cale ferată din care n-a mai rămas nimic. De altfel, nici săteni nu mai prea sunt, dovadă că baciu’ Ioane, care îi ştie pe toţi, a numărat 16 cu buletin de Loranta. Lor li se alătură proprietarii câtorva case de vacanţă răsfirate prin pădure, pe care sătenii nici nu le-au văzut vreodată, putându-se ajunge la ele doar pe jos sau cu maşini off-road. Au auzit totuși că unul ar fi italian, altul ceva director prin Oradea...
Magicianul din Loranta
Cei mai tineri săteni sunt membrii familiei Hornoiu, mutaţi într-o casă cochetă, din lemn, ridicată în stil canadian. „Eu cu vecinul meu am făcut-o, de la un capăt la altul”, spune Rareş Hornoiu (foto), un clujean în vârstă de 45 de ani.
L-a adus în comuna Brusturi soţia lui bihoreancă, Simona, care a rămas cu gândul la Loranta de când îşi petrecea vacanţele de vară la bunicii de-aici. „După ce 12 ani am locuit în Bucureşti, am zis că e destul, ne facem casă aici. Aerul e curat, te înconjoară doar natura”, zice bărbatul. Au investit în noul cămin banii economisiţi în Capitală, unde Rareş a fost magician de succes, dar până anul trecut îi treceau pragul doar la sfârşit de săptămână. Când a venit pandemia și cele două fiice ale lor, Lara (18 ani) şi Nisa (15 ani), au început să aibă şcoală online, soţii Hornoiu s-au mutat în Loranta, unde au uitat de virus. „Aici nu s-a îmbolnăvit nimeni”, zice Rareş.
În continuare, au un apartament luat în chirie în Oradea, unde Simona (proprietara unui cabinet de terapie Bowen) şi fetele înnoptează în timpul săptămânii, tatăl lor, reconvertit ca electrician, făcând zilnic naveta. „80 de kilometri, dus-întors. Dacă n-ar fi drumul aşa rău, n-ar fi o problemă”, spune el, cu gândul nu doar la drumul din pădure, ci şi la DN 1H, o şosea plină de denivelări şi gropi.
„Băiatu’” vrea drum
Soţii Hornoiu se simt împliniţi şi spun că nu vor mai pleca niciodată din Loranta, ba chiar şi fetele lor ar vrea să aibă propriile case tot acolo. Le-ar plăcea dacă satul ar fi mai animat, cu turişti şi localnici, dar ştiu că nimeni nu va merge acolo câtă vreme drumul e greu de parcurs, iar apă potabilă abia găseşti.
„Este un loc cu un potenţial uriaş, dar din păcate ignorat de autorităţi. Din cauza drumului, la noi nu urcă maşinile de gunoi, curieri, nimic...”, spune Rareş. S-a dus de mai multe ori la Primăria Brusturi, cu semnături strânse de la vecini pentru modernizarea drumului, dar primăriţa Livia Bârlău doar l-a amăgit. „Am 45 de ani, dar când mă vede mă întreabă: „Ce vrei, băiatu’?”. Îi spun că vreau drum, ea spune că va face şi atât”.
Până când va găsi magia necesară ca drumul de Loranta să fie modernizat, iar satul să devină mai atractiv, Rareş şi vecinii lui mai schimbă o vorbă cu bicicliştii care se rătăcesc în zonă şi opresc în cele două filigorii anume ridicate. Tot ei adună şi gunoaiele lăsate de musafirii certaţi cu bunul-simţ. Pentru că, până la urmă, Loranta e casa lor şi vor s-o vadă curată şi îngrijită, aşa cum era când s-au îndrăgostit de ea...
MODEL UNGURESC
Satul din pădure, subiect de dispută
Întemeierea unor așezări în mijlocul pădurilor cu scopul de a exploata lemnele era o afacere a grofilor maghiari în vremea în care Bihorul făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. La fel ca Loranta a apărut şi satul Sacalasău Nou, din comuna Derna, unde groful Bartos Gábor angajase familii de slovaci să defrişeze codrii din zonă, dându-le la schimb terenurile.
Sacalasău Nou este mult mai populat, având şi azi cam o sută de locuitori. Aproape toţi se tem însă că vor rămâne fără micile avuţii după ce pretinşi moştenitori ai lui Bartos au cerut în instanţă 80 de hectare din terenurile satului, pe motiv că ar fi fost confiscate de comunişti. Pe lângă că au acte care îi arată ca proprietari, sătenii spun şi că, la fel ca Loranta, satul lor n-a fost colectivizat, aşadar nimeni n-a fost văduvit de vreun bun. Început în 2013, procesul încă se află pe rolul Judecătoriei Marghita.
Vezi mai jos câteva imagini cu sătenii din Loranta (montaj video: Paul Lelea)