Un locotenent de cavalerie, aflat la un spectacol de teatru alături de proaspăta logodnică și de părinții acesteia, a tras un vânt taman într-un moment în care pe scenă se tăcea. Câteva clipe mai târziu, de rușine că nu se va mai putea arăta în societate mândru și marțial, și-a tras un glonț în cap.
E o poveste din anii ’20, nu știu dacă reală, dar mi-a amintit de ea gestul șefului UPU-SMURD Bihor, dr. Hadrian Borcea, de a renunța nu doar la funcție, ci și la statutul de simplu angajat al acestei instituții, ba chiar și la profesia de medic, după ce a fost trimis în judecată pentru că astă-toamnă, într-o dimineață de duminică, după „trei beri” băute în ajun, a fost găsit de Poliția Rutieră, la un filtru, cu o alcoolemie penală, de 1,88 mg/l de alcool în sânge.
Dr. Borcea seamănă cu acel locotenent prin reflexul unei reacții radicale, determinate de un amestec de rușine și de simț al onoarei vetust în zilele noastre. Un medic respectat, un salvator, își „stinge lumina” singur, gestul lui arătând că în halatul alb trăiește un om cu remușcări; dar într-o societate ca a noastră, grăbită și să relativizeze, și să condamne, o astfel de asumare pare o nebunie. Să renunți nu numai la șefie, ci și la profesie, să spui că te gândești să faci orice, dar nu medicină, eventual că te retragi în HoReCa, este mai mult decât un pas în spate, e un salt în gol, o sinucidere profesională și socială.
Totuși, o greșeală, oricât de serioasă, nu anulează tot ce ai făcut înainte, cu atât mai puțin cu cât n-a fost săvârșită în timpul serviciului. Nu poți arunca la coș un profesionist și nu poți uita că până și un salvator e făcut nu din oțel, ci din carne și slăbiciuni. Nu poți nici ignora, pe de altă parte, că un medic cu experiență, obișnuit să vadă consecințele inconștienței la volan, a fost prins el însuși mahmur la volan.
De aici începe dezbaterea. O mulțime de susținători, dar și de contestatari, s-au pus să dea verdicte pe Facebook, unii cerându-i capul, alții găsindu-i circumstanțe atenuante pe motiv de CV. Între aceste două tabere, demisia doctorului Borcea pare un răspuns moral. Un fel de „știu că am greșit și nu vreau să trag după mine instituția”. Un gest pe care unii îl numesc excesiv, alții, dovadă de coloană vertebrală.
În ce mă privește, ca unul care îl cunosc pe Hadrian Borcea din anii de liceu, când era cel mai serios din școală, iar apoi i-am văzut parcursul public, unul caracterizat prin integritate, nu cred că decenii de muncă îi pot fi șterse cu buretele de „trei beri”, chiar dacă, având în vedere nivelul alcoolemiei, poate au fost mai multe.
În goana noastră după verdicte de o intransigență iacobină, cred că ne-ar fi de folos să nu ratăm nuanța. Da, omul a făcut o greșeală, dar nu una care să justifice o condamnare pe viață pe care, culmea, și-o și aplică singur.
Gestul său ne obligă să ne întrebăm dacă suntem capabili să ținem în minte două idei în același timp: că un om valoros poate greși și că o greșeală nu-i anulează, totuși, valoarea.