Brazilian de Tărian

Când aud de Brazilia, sătenii zâmbesc cu subînţeles. Cartierul se întinde de-a stânga drumului, imediat după canalul colector al Tărianului. În dreapta e colonia de ţigani, şi mulţi localnici cred că locul a fost botezat în batjocură după aceştia.

"Ce ţigani, domnule?! Cartierul a fost botezat aşa după românii întorşi de la muncă din Brazilia la mijlocul anilor '30!", protestează Ştefan Haux. Bătrânul ştie cel mai bine adevărul. Doar fraţii săi mai mari s-au născut în Sao Paolo!

Acasă, în Brazilia...

La 15 kilometri de Oradea, în capătul satului Tărian din comuna Girişul de Criş se întinde Brazilia. Înşiruiri de case tip vagon, punctate ici colo de câte-o vilă sau o casă din chirpici, formează câteva străzi perfect paralele. În rest, acelaşi drum principal asfaltat, contrastând cu uliţele desfundate.

Doar numele exotic mai scoate cartierul din anonimat. Şi povestea lui emoţionantă. "Noi aşa am prins din bătrâni. Locul se numeşte Brazilia, după ţăranii din Tărian care s-au întors în sat de la muncă de acolo", povesteşte Fojka Jozsef (foto), bătrânul cantor al bisericii din sat.

Moşul vorbeşte grav, alegând cuvintele cu grijă. "Să nu credeţi că doar acuma pleacă tinerii în străinătate la lucru. Aşa a fost de când lumea, ca omul să caute să trăiască mai bine. Numai că ăştia din Brazilia nu prea au avut noroc...".

Ultimul "brazilian"

Fondatorii cartierului sunt morţi. Urmaşii lor, la fel. "Eu sunt cam ultimul dintre urmaşii celor care au fost în Brazilia. Fratele meu mai mare a murit în 1999. Sora mea, în vârstă de 80 de ani, este în comă. Amândoi s-au născut în Brazilia", povesteşte pensionarul Ştefan Haux.

Spre deosebire de fraţii săi mai mari, născuţi în Sao Paolo, Ştefan a văzut lumina zilei în Brazilia de Tărian. Dar ştie pe de rost povestea cartierului. "La 22 de ani mama a plecat la muncă în America de Sud, într-un grup de 27 de inşi, toţi din Tărian. Îşi căutau rostul în lume pentru că în ţară era sărăcie mare", îşi începe istorisirea bătrânul. Grupul a plecat în 1924, pe urmele altor consăteni. "Au mers la muncă duşi de unul Nemeş, care avea rude "afară", cam cum se face şi acum".

Pribegia a unit cu legături de familie membrii grupului. "Mama s-a împrietenit cu Iosif Haux, un consătean din Tărian, şi la doi ani de la plecare s-au căsătorit. Aşa s-a născut în Brazilia, în 1928, Francisc, fratele meu mai mare, iar peste doi ani soră-mea Iuliana", povesteşte bătrânul. Mărturie stă certificatul de naştere al lui Francisc (foto), păstrat cu sfinţenie în arhiva familiei, pe care comuniştii au încurcat America de Sud cu Statele Unite: "locul naşterii - Sant-Paul, Brazilia, USA".

Iobagi americani

La început, bihorenii au dus-o bine. "Au învăţat portugheza destul de uşor, că e limbă latină. Stăteau la patron, munceau zi lumină, dar erau bine plătiţi. În primii trei ani mama a adunat bani de i-a putut trimite bunicii în ţară destui să cumpere două locuri de casă. Apoi, pe cum veneau tot mai mulţi emigranţi, lucrurile s-au stricat", povesteşte bătrânul.

Iniţial, Margareta şi Iosif Haux au lucrat într-un abator. Femeia muncea la tranşat carnea, iar bărbatul trudea în fabrica de piepteni din os de pe lângă măcelărie. "Era ceva de coşmar. Era aşa de mult de lucru că uneori animalele erau băgate de vii la fiert şi jupuit. Mugeau şi urlau îngrozitor. Deşi a fost o femeie puternică, mama n-a mai suportat şi s-a mutat pe o plantaţie de cafea". Munca era grea şi plata de nimic. "Erau ca iobagii. Munceau aproape gratis şi nu se puteau muta decât cu acordul patronului", zice Ştefan.

Un bilet pentru acasă

Sosirea continuă a emigranţilor - italieni, germani, asiatici - a stricat piaţa muncii. "Patronii plăteau tot mai puţin la muncă tot mai multă, până au izbucnit revoltele. Negrii, care au fost sclavi sute de ani, aveau boală pe albi, aşa că luptele apăreau din orice. Femeile albe erau violate, iar bărbaţii împuşcaţi pe stradă, ziua în amiaza mare", spune bătrânul.

Românii au hotărât să revină acasă. "Deşi munceau pe brânci, ai mei abia au reuşit să strângă în câţiva ani banii de un bilet de vapor pentru mama şi cei doi copii", povesteşte Ştefan. Românii s-au repatriat în 1934, fără capul familiei. "Iosif a rămas acolo, cu vorbă că se întoarce după ce adună bani de bilet".

Croaziera a durat 40 de zile, din care o săptămână vasul a rătăcit prin ceaţă. "Au crezut că vor muri toţi. Mama şi fraţii mei dormeau cu săracii pe punte, când marinarii au dat alarma că vaporul se va izbi de stânci. Oamenii au început să alerge, să urle, să se bată pe bărci. Dar au avut noroc şi au scăpat cu sperietura", povesteşte pensionarul. Aşa au ajuns "brazilienii" acasă. Săraci, dar cu bine...

Căsătorie în familie

Din grupul mare s-au întors în ţară în 1934 doar trei familii: liderul grupului, Iosif Nemeş cu soţia şi copilul, Margareta Haux cu cei doi copii, şi Gheorghe Iuhas. Ceilalţi nu aveau nici măcar bani de drum. Prea săraci să îşi cumpere loc de casă în sat, repatriaţii s-au stabilit la marginea Tărianului. Cartierul a crescut treptat şi a fost botezat de localnici după locuitorii lui. Iosif, soţul Margaretei, n-a mai văzut niciodată Tărianul. "În 1935 mama a primit o carte din America, că a murit de tuberculoză, de la praful de oase", spune Ştefan.

Rămasă singură cu doi copii, Margareta s-a recăsătorit în 1937 cu... cumnatul său. "Tata a fost căsătorit cu sora mamei, care a murit lăsând în urmă trei copii. La venirea din America, mama avea şi ea doi copii. S-au înţeles să stea împreună ca să nu ajungă copiii printre străini. Cu timpul s-au împrietenit şi aşa m-am născut eu... Deşi pe tata îl chema Peek, eu am rămas pe numele de căsătorie al mamei", zice bătrânul.

România sau Brazilia?

După venirea comuniştilor la putere, din bucătar la Oradea, Margareta a ajuns asesor popular pe lângă Tribunalul Poporului şi traducător din portugheză. În ciuda poziţiei sociale, toate încercările femeii de a da de urma primului său bărbat au fost sortite eşecului. "Tot ce-a putut afla prin ambasadă a fost că era mort", zice Ştefan.

Deşi aveau dublă cetăţenie, nici Margareta, nici copiii, n-au mai vrut să audă de Brazilia. "În 1956, după revoluţia din Ungaria, fraţii mei au fost chemaţi la Securitate şi puşi să aleagă dacă rămân sau pleacă în Brazilia. "Cum să plecăm? N-avem pe nimeni acolo", au spus ei", povesteşte Ştefan. La fel a hotărât şi Margareta: "America nu-i ce se povesteşte. Nu vreţi să treceţi prin ce-am trecut noi....".

Românii plecaţi la muncă în Brazilia au rămas cu un gust amar. Puţinii repatriaţi s-au întors acasă cu buzunarele goale, cei rămaşi acolo s-au pierdut printre străini, parcă înghiţiţi de jungla braziliană...

"Din câţi au fost în Brazilia şi s-au întors acasă între cele două războaie mondiale n-a făcut avere nimeni. Erau aşa de săraci că abia şi-au putut plăti drumul"

Ştefan Haux

Conform statisticilor oficiale, comunitatea românească din Brazilia numără circa 1.400 de români, în mare parte descendenţi ai emigranţilor din epoca interbelică. Emigraţia a fost încurajată de criza forţei de muncă din America Latină în anii de după abolirea sclaviei. "Era normal să-şi încerce norocul acolo. În acea vreme o familie avea chiar şi 8 copii, iar suprafaţa de pământ pe care o avea nu putea hrăni atâtea guri. Cum fenomenul era identic în toată Europa, explozia demografică şi-a găsit debuşeu în America", explică istoricul Antonio Faur. Profesorul spune că în perioada interbelică au trecut Oceanul sute de bihoreni, mai ales din satele de graniţă. Unii s-au realizat, alţii au revenit, dar mulţi au murit între străini...