Dacă circuli prin oraş, este imposibil ca la 2-300 de metri să nu dai peste un mic şantier. Ba se sparge o stradă, ba se renovează o clădire. Se introduc ţevi, se raşchetează asfaltul, se amenajează pietonale, este o efervescenţă de parcă la noi s-ar ţine Olimpiada Constructorilor.
După ce s-au păpat banii europeni din vechiul exerciţiu financiar, credeam că investiţiile mari se vor mai domoli. După cum arată noile proiecte, însă, se pare că adevăratele şantiere de-abia acum încep. Conform estimărilor, se vor investi şi mai mulţi bani, iar după epoca podurilor intrăm în cea a pasajelor subterane.
Majoritatea orădenilor suportă cu stoicism acest veşnic zgomot de constructori. Ori oamenii sunt conştienţi că nu poţi face omletă fără să spargi ouăle, adică nu poţi schimba magistralele de termoficare fără să răvăşeşti asfaltul, ori deja s-au obişnuit în aşa măsură cu disconfortul produs de şantiere că nu le mai pasă. Am văzut locuitori ieşiţi în oraş numai pentru a-şi face selfie cu noul pod. Oamenii au început să devină mândri de oraşul lor, văd că mereu se întâmplă câte ceva, iar asta-i face să suporte mai uşor blocajele şi alte neajunsuri de moment.
Oraşul este în continuă dezvoltare şi, ca-n viaţă, orice soluţie ajunge să genereze noi probleme. Prin urmare, cred că o administraţie serioasă nu va renunţa niciodată la investiţii, iar orădenii nu vor avea parte mereu de şantiere. Va trebui să ne punem cu adevărat întrebări despre destinul nostru şi implicit al Oradiei atunci când se va aşterne liniştea peste cartiere.