De secole, cartea este una dintre cele mai importante surse de informare, un mijloc de fixare şi de transmitere a cunoştinţelor dar şi, în sine, ca obiect, un bun de preţ, mai ales dacă a fost realizată "ca o artă", în serie mică.

Cu toate că atât în Evul Mediu, cât şi în Renaştere, majoritatea covârşitoare a populaţiei era analfabetă, oraşele Europei promovau scrierea tipărită, amenajau tipografii şi creau biblioteci. Între ele, şi Oradea...

Debut catolic

Oradea medievală era un centru catolic important, din dorinţa regelui Ladislau I fiind înfiinţată aici în a doua jumătate a secolului XI una dintre primele şi cele mai puternice episcopii din Transilvania. Curând, pentru că adăpostea mormintele a patru regi şi împăraţi, Cetatea Oradiei devenea loc de pelerinaj pentru catolicii din centrul şi estul Europei.

Tradiţia catolică a fost "ruptă" la începutul secolului XVI de apariţia Reformei religioase şi, un secol mai târziu, prin transformarea oraşului în paşalâc turces, ceea ce a făcut ca oraşul să se îmbogăţească atât cu biserici calvine şi lutherane, cât şi cu moschei.

Mai puţin se ştie că în această vreme Oradea găzduia mai multe instituţii de învăţământ, biblioteci şi un observator astronomic, ridicat de Georg von Peuerbach, cel care în 1450 a stabilit meridianul zero al lumii chiar în incinta Cetăţii.

Specialişti în... copiere

În Oradea bibliotecile au început să se dezvolte din secolele XI-XII, timp de cinci sute de ani aparţinând exclusiv Bisericii Catolice. Primele cărţi aduse aici, în secolul XI, au fost cele necesare slujbelor religioase, obligatorii în toate episcopiile ungare.

Un rol important în înzestrarea oraşului cu cărţi l-au avut şi ordinele călugăreşti, între care Conventul Premonstratenşilor din Dealul Orăzii, care a adus cărţi liturgice de la Abaţia Prémontre din Franţa şi ai cărei copişti le transcriau aici. Copierea s-a intensificat în secolele următoare, pe măsură ce în zonă ajungeau  tot mai multe cărţi, atât de cult, cât şi teologice şi filosofice, între care exegezele biblice ale lui Ambrosius, creaţiile antescolastice ale episcopului Isidorus al Sevillei şi scolastica episcopului Anselmus de Canterbury.

Copierea cărţilor se făcea în baza unor reguli stricte, astfel că tipul literelor, distanţele dintre rânduri, notele muzicale, toate semnele şi legăturile dintre litere trebuiau să fie identice sursei. Nu se admitea nicio adăugire sau tăiere în text. Dacă se executa, însă, o "copie a unei copii", eventualele greşeli se corectau. Bibliotecile mănăstireşti aveau, fireşte, propriii bibliotecari.

Distruse de turci

Colecţia de cărţi liturgice, juridice, literare, precum şi cea de manuscrise a Capitlului catolic era păstrată în sacristia Catedralei din Cetate, ea incluzând şi un manuscris al legendei fondării de către regele Ladislau. Biblioteca a fost distrusă, însă, de tătari în 1241.

Din secolul XV au început să apară biblioteci particulare, ale unor episcopi ce-şi făcuseră studiile la universităţi occidentale - Andrea Scolari, Vitéz János, Filipec János, Fárkás Bálint - şi cuprindeau cărţi teologice, de matematică, istorie şi filosofie, precum şi operele scriitorilor antici. Cu timpul, aceste biblioteci au început să fie cunoscute la nivel european şi lăudate în mediile ecleziastice occidentale. Un profesor vienez al vremii afirma chiar că piesele din aceste colecţii erau mai valoroase decât aurul şi argintul.

Toate acestea, la fel ca şi colecţiile mănăstirilor, au fost ulterior împrăştiate, fie din cauza asediilor turcilor, fie pentru că nu mai era cine să se ocupe de ele. Aşa au ajuns cărţile din Oradea la Cluj, Alba Iulia, Sibiu, Budapesta, Gyöngyös sau Bratislava. Restaurarea episcopiei catolice după plecarea turcilor (1692) avea să ducă la reînfiinţarea bibliotecii episcopale, existentă şi azi.

Scopul principal al primelor biblioteci era instruirea preoţilor, impactul asupra societăţii laice fiind redus deoarece ştiutorii de carte erau extrem de puţini. Omul de rând avea să facă cunoştinţă cu cartea abia odată cu tipărirea volumelor de literatură şi educative, care au dus la fondarea bibliotecilor particulare.

Primul tipograf

Deşi în Oradea existau multe cărţi, timp de cinci secole niciuna nu a fost tipărită aici, "producţia" locală de tipărituri începând abia în secolul XVI, datorită Reformei religioase.  Arhivele menţionează existenţa unei imprimerii locale abia în 1565, primul tipograf fiind un vienez stabilit aici, Raphael Hoffhalter, care avea să imprime peste 130 de cărţi.

Din Oradea, răspunzând chemării principelui Ioan Sigismund al II-lea, acesta a plecat la Alba Iulia, unde a tipărit şapte cărţi şi a primit titlul de "Tipograf Regal". Imprimeria pe care o adusese de la Viena a rămas totuşi parţial în Oradea, fiind preluată de către fiul său, Rudolf.

Hoffhalter fiul a tipărit aici mai multe lucrări, între care o carte de cântări calvine ale lui Szegedi Gergely, atât în limba maghiară, cât şi în română. Din volum au mai rămas zece psalmi, cunoscuţi ca Fragmentul Teodorescu. Cei doi Hoffhalter, Raphael şi Rudolf, au mai tipărit la Oradea şi cărţi în latină, inclusiv un calendar. Un început promiţător...

De la cult la grădinărit

Activitatea tipografică din Oradea s-a dezvoltat cantitativ şi calitativ în secolele XVI-XVII, când au fost imprimate o istorie a Transilvaniei şi Ţinutului Partium, respectiv Biblia de la Oradea (facsimil), lucrată la o tiparniţă din lemn, expusă acum în Muzeul Cetăţii. La fel ca numeroase alte cărţi, cartea a fost distrusă în 1660, când turcii au cucerit oraşul şi au oprit activitatea de imprimare.

Revirimentul a venit în perioada habsburgică, astfel că după 1741 au fost aduse şi tipărite în Oradea diverse cărţi, inclusiv pentru educarea "norodului": abecedare, literatură, chiar sfaturi pentru grădinari. Tipografia episcopală a fost reînfiinţată de episcopul Csáki Miklós pe lângă Seminarul Catolic, până în 1800 aceasta imprimând 214 cărţi în latină, maghiară şi germană, specifice cultului şi folosite în învăţământul teologic. Tiparniţa episcopiei putea fi închiriată, dar le era interzis "privaţilor" să realizeze lucrări care nu corespundeau ritului catolic.

Biblioteca Capitlului catolic a funcţionat o vreme în Cetate, ulterior fiind mutată în sacristia bisericii Sf. Ladislau şi apoi în noua catedrală de lângă satul Olosig. La mijlocul secolului XIX, fondul de carte ajunsese la 5.000 de volume.

Laicizare prin privatizare

În 1804 tipografia episcopiei a fost cumpărată de către Gotlieb Antal Maramorosiensis (din Maramureş) cu 1.000 de florini renani, o sumă foarte mare. Din acel moment, tipografia s-a laicizat, lucrările religioase lăsând loc celor de literatură, arte, ştiinţă etc. Una dintre primele tipărituri ale lui Gotlieb a fost "Elegia lui Gheorghe Şincai" (182 de versuri în limba latină), iar în 1807 lucrarea "Salutatio", în onoarea episcopului greco-catolic al Oradiei, Samuil Vulcan.

Treptat, tipografia a devenit un susţinător al episcopiei române unite cu Roma, greco-catolice, şi al episcopului Ignatie Darabant, astfel încât Samuil Vulcan a mai tipărit şi o "Carte către cler şi popor". Volumele apărute în Oradea începutului de secol XIX erau atât în română, cât şi în latină şi maghiară. Calitatea hârtiei şi a tipăriturilor au crescut, la fel şi personalul, iar în 1809 la Oradea era scoasă prima carte în franceză: "Essai des sentiments", de Hatvany István.

Urmaşii lui Gotlieb au văzut ce înseamnă concurenţa în momentul în care în oraş s-a instalat încă un tipograf, Michael Szigethy, dar acesta a avut o activitate totuşi modestă.

Deşi secole întregi a fost monopolul episcopiei catolice, tipărirea şi păstrarea cărţilor în Oradea reprezintă o componentă a devenirii locale, fiind mijlocul prin care oraşul a ajuns cunoscut în Europa. Mărturii ale timpurilor trecute, cărţile aflate în bibliotecile de ieri fie nu mai există, fie sunt împrăştiate în alte părţi ale lumii, ducând cu ele părţi ale istoriei orădenilor.

NAŞTEREA UNEI INDUSTRII
Fabricile de cărţi

Revoluţia industrială a făcut posibilă construirea unor tipografii capabile să imprime în serie mare. În secolul XIX, cărţile, dar şi ziarele şi revistele, s-au răspândit cu o viteză fără precedent, pe măsură ce tot mai mulţi oameni învăţau alfabetul. Între anii 1856-1919, în Bihor au funcţionat 69 de tipografii, cea mai cunoscută aparţinând unei familii evreieşti, Sonnenfeld (stânga).

O alta importantă a fost cea a lui Otto Hugel (dreapta), care tipărea revistele Familia şi Amvonul, precum şi ziarul Nagyvárad. Revista Familia a fost tipărită, de asemenea, şi la tipografiile Lang şi Hollosy, iar revista umoristică Vulturul la Tipografia Szigligeti. Numărul angajaţilor fiecărei imprimerii era de ordinul zecilor, iar localităţi ca Aleşdul, Salonta şi Marghita, chiar Valea lui Mihai şi Tinca, au ajuns să aibă şi ele tipografii proprii.

În această perioadă a avut loc o adevărată explozie a cărţilor de beletristică, editate de tot mai multele societăţi culturale ungureşti şi româneşti, ele fiind destinate publicului larg şi colecţionate în biblioteci publice.