Secretar general al Partidului Comunist Român din 1965 şi preşedinte al Republicii Socialiste România din 1974, cel mai longeviv conducător al statului din epoca modernă, ba chiar furnizorul "Epocii de Aur" care i-a purtat numele, Nicolae Ceauşescu şi-a făcut regulă din vizitarea periodică a judeţelor şi municipiilor reşedinţă de judeţ.
"Patria - cabinetul de lucru al Preşedintelui", aşa scriau oficioasele vremii, care au reflectat toate cele opt vizite făcute în Bihor, în anii 1966, 1969, 1970, 1976, 1977, 1979, 1982 şi 1987. Citind relatările timpului, ar părea că evenimentele de atunci erau adevărate sărbători. În realitate, au fost o mascaradă: toate presupuneau pregătiri cu mai mult timp înainte, mobilizarea activului de Partid, a Miliţiei, Securităţii şi a tuturor instituţiilor locale, scoaterea la "mari adunări populare" a zeci de mii de oameni şi - neapărat - prezentarea celor mai noi realizări.
După ritual
"Toate vizitele de lucru se desfăşurau cu ocazii cum ar fi deschiderea unei întreprinderi sau constatarea unor rezultate economice foarte bune", îşi aminteşte fotograful oficial al vizitelor prezidenţiale la Oradea, Nicolae Meseşan (foto).
Prezenţa lui Ceauşescu în anii ’60 a fost prilejuită de inaugurarea unor întreprinderi din Zona de Vest, iar cea din 1970 cauzată de masivele inundaţii din Ardeal. În 1977 a avut loc întâlnirea cu preşedintele Republicii Populare Ungare, János Kádár, iar în 1982 vizita a fost ocazionată de dezvelirea Monumentului Independenţei din Centrul Civic, unde urmau să fie comasate majoritatea instituţiilor politico-administrative după sistematizarea zonei.
La început, Ceauşescu venea la Oradea cu trenul şi fără consoarta sa, Elena, dar în anii ´80 folosea doar avionul sau elicopterul şi era mereu însoţit de aceasta, care devenise prim-viceprim-ministru. Odată cu trecerea timpului, vizitele se extindeau, cuprinzând două zile de deplasare atât în municipiu, cât şi în alte localităţi ale judeţului. În general, vizitele de lucru începeau cu prezentarea evoluţiei economice a regiunii/judeţului, continuând la diferite unităţi economice reprezentative, cu o "baie de mulţime" prin oraş în ropotele de aplauze ale orădenilor postaţi pe traseu, şi se încheiau cu o adunare populară desfăşurată în centru, în Piaţa Victoriei (actuala Piaţa Unirii).
Ceauşescu şi Kádár
Una dintre cele mai importante vizite pe care Ceauşescu le-a făcut la Oradea a fost cea din 16 iunie 1977, când a discutat aici cu Kadar, după o altă reuniune bilaterală, consumată cu o zi înainte la Debreţin. Întâlnirea avea loc pe fondul înrăutăţirii relaţiilor dintre cele două ţări "vecine şi prietene", dar Ceauşescu a fost primit cu mult fast la Oradea. Cotidianul Crişana, editat de Comitetul Judeţean al Partidului Comunist, relata că principalele artere ale oraşului au fost pavoazate cu drapelele naţionale ale României şi Ungariei, dar şi cu steagurile roşii ce simbolizau ideologia comună a celor doi lideri. Pancartele cu mesaje de bun venit erau aşezate la loc vizibil, în special la intrarea dinspre Borş.
Evenimentul nu a fost o vizită de lucru propriu-zisă. De fapt, Ceauşescu se deplasase la cele mai importante întreprinderi cu două zile înainte, premergător primei runde a întâlnirii bilaterale, de la Debreţin. În ciuda tensionării relaţiilor româno-ungare, pe de o parte din cauza intenţiilor lui Ceauşescu de a sistematiza satele, iar pe de alta a intensificării revizionismului maghiar, propaganda vremii a avut grijă ca totul să fie aşezat sub simbolistica cooperării socialiste, fără a face economie la omagiile destinate liderului de la Bucureşti. În această idee, Crişana publica lămuritoarele versuri: "Români, maghiari, ne facem datoria / Mai tari în braţe, mai frumoşi în gând / Partidul, Ceauşescu, România / E tot ce-avem mai scump pe-acest pământ".
Mutaţi biserica!
Partea cea mai atractivă a vizitelor a fost totdeauna cea finală, când aveau loc "adunările populare" din Piaţa Victoriei, dominată de un obelisc în memoria ostaşilor sovietici din cel de-al Doilea Război Mondial, care la rându-i era flancat de două tunuri.
Oradea a fost unul din puţinele oraşe în care Ceauşescu îşi ţinea cuvântările între clădiri istorice, în general preferând zone nou-construite şi centrele civice ctitorite de regimul comunist. La Oradea, centrul era delimitat de trei biserici: Biserica cu Lună, ortodoxă, Biserica Sf. Nicolae (fostă greco-catolică, dar dată ortodocşilor din anii ’50, când greco-catolicismul a fost interzis) şi Biserica Sf. Ladislau, romano-catolică. Din tribuna de unde şeful statului se adresa orădenilor, acestuia şi demnitarilor care îl însoţeau le săreau în ochi mai mult turlele decât faptul, oarecum hilar, că tunurile din Piaţă erau mereu orientate către ei.
Situaţia nu a fost tolerată multă vreme. Iniţial propusă prin anii ´50-´60, mutarea din Piaţă a Bisericii Sf. Ladislau a revenit în actualitate după vizita din 1982. În acel an, în prezenţa Ceauşeştilor a fost dezvelit Monumentul Independenţei, cunoscut în popor ca "Fraţii Petreuş", primul element al viitorului Centru Civic, unde urmau să se ţină adunările populare ulterioare.
Perspectiva mutării a încins spiritele. "S-a vrut mutarea pe roţi a bisericii pe locul vechilor clădiri din strada Independenţei (n.r. - pe amplasamentul unde acum se construieşte parcarea subterană), s-a făcut şi un proiect, dar comunitatea maghiară s-a opus. Au fost proteste în biserică, s-a făcut şi un memoriu", îşi amineşte arhitectul-şef al Oradiei de atunci, Viorica Zărnescu (foto). În final, intenţia a fost abandonată, unii arhitecţi sugerând că ideea mutării fusese motivată nu etnic, ci ca Piaţa să devină mai aerisită, iar şeful statului să-şi poată rosti discursurile din balconul Primăriei fără vreun obstacol care să împiedice să fie văzut de mulţime.
1987. Ultima vizită
Pentru buna organizare a vizitelor se elaborau mai multe variante de traseu şi erau propuse mai multe obiective. Blocurile de pe traseu erau atent verificate în preajma şi în timpul deplasărilor, iar persoanele ce reprezentau potenţial pericol la adresa dictatorilor erau luaţi în observaţie de Securitate şi Miliţie.
Documentele păstrate la Serviciul Judeţean Bihor al Arhivelor Naţionale arată că pentru fiecare variantă se făceau estimări privind numărul persoanelor care să asiste pe marginea traseului şi a materialelor de propagandă ce trebuiau alocate. "Fabricile aveau depozite pentru steaguri, pancarte, portrete. La fiecare astfel de eveniment ni le împărţeau sau erau aduse cu camioane la locul de desfăşurare a mitingului", povesteşte unul din participanţii la adunările populare.
În 1987, coloana prezidenţială a intrat în oraş dinspre Sântandrei, unde Ceauşeştii vizitaseră Cooperativa Agricolă de Producţie, după care s-a deplasat pe actuala stradă a Primăriei (care atunci se numea Leontin Sălăjan, după numele unui general comunist ilegalist), iar de acolo pe Republicii, până la casa de oaspeţi din Parcul Muncitorilor (acum Brătianu). Alte rute "clasice" erau Calea 6 Martie (acum Bulevardul Dacia) spre Uzina de Alumină, pe Decebal spre Întreprinderea Înfrăţirea şi pe Armatei Roşii (azi Armatei Române), către Institutul de Subingineri. De altfel, aceste trei obiective au fost constante în programul tuturor vizitelor.
"Pe traseu se verifica totul, capacele de canal, locuinţele din proximitate... În faţa ARO-ului prezidenţial erau două maşini descoperite: în una eram eu şi fotografiam, iar în cealaltă era cameramanul, care filma tot", povesteşte Nicolae Meseşan.
Supărări dictatoriale
Potrivit unor documente, dar şi unor zvonuri din epocă, Ceauşescu ar fi cerut urgentarea sistematizării oraşului, mai ales după ultimul miting din Piaţa Unirii: "S-a supărat atât de tare că în spate erau unii care râdeau, jucau cărţi şi se zbenguiau, încât ar fi cerut demolarea zonei de case din spatele Bibliotecii Judeţene (n.r. - sediul Episcopiei Greco-Catolice)", povesteşte unul dintre participanţii la adunare.
În acea vreme, în casele din zona cuprinsă între Piaţa Unirii, strada Sucevei şi Decebal fuseseră repartizaţi, de altfel, preponderent "conlocuitori" ţigani, deşi - sau poate tocmai din acest motiv - se ştia că aceştia distrug clădirile, astfel că puteau fi demolate.
Tot folclorul local a păstrat legenda că Tovarăşa ar fi obiectat că unul dintre blocurile din Calea Aradului, care avea inserţii cu cărămidă aparentă roşie şi sticlă verde la balustradele balcoanelor, semăna cu... steagul Ungariei!
Cu anasâna
Ca să-i arate "celui mai iubit fiu al poporului" ataşamentul faţă de acesta, autorităţile mobilizau mase mari de orădeni care să străjuiască arterele străbătute de coloana oficială şi să participe la mitinguri. În 1987, de pildă, au fost înşiraţi pe traseu circa 50.000 de oameni, de la elevi "duşi cu şcoala" până la muncitori din fabrici, pentru toţi prezenţa fiind obligatorie.
La fiecare obiectiv important, Ceauşeştii erau întâmpinaţi de pionieri, tineri în costume populare şi un detaşament de la Gărzile Patriotice. În diferite locuri erau "momente artistice" şi demonstraţii sportive, iar clădirile, mai ales sediile întreprinderilor şi instituţiilor, şcolile şi blocurile mari, erau pavoazate cu portretele celor doi, steaguri tricolore şi ale Partidului, covoare, eşarfe şi pancarte cu lozinci de genul "Stima noastră şi mândria / Ceauşescu România".
La aproape trei decenii de la executarea dictatorului şi a "sinistrei sale soţii", care au marcat începutul căderii regimului comunist, asemenea puneri în scenă, neverosimile şi cu costuri exorbitante, par ieşite din comun. Dar pentru mulţi, zile de acest fel, în care ieşeau de la serviciu pentru a-şi aplauda conducătorii, erau ca o evadare din rutină, un motiv de a mai socializa şi, de ce nu, de a-i mai muştrului - cu voce joasă, evident - pe cei pe care tot ei, mai de voie, mai de nevoie, îi ovaţionau...
BUN VENIT!
Vizite după tipic
Vizitele şefilor de stat comunişti, indiferent că a fost vorba de Gheorghe Gheorghiu-Dej sau de Nicolae Ceauşescu, erau momente festive în viaţa unei localităţi. Toate municipiile reşedinţă de judeţ erau locuri de popas pentru aceştia, unde reveneau cu regularitate. Pentru activiştii de partid locali erau ocazii numai bune pentru a prezenta realizările regiunii sau ale judeţului şi de a face solicitări punctuale, iar pentru cetăţeni ocazia de a se mai aproviziona cu alimente şi bunuri de larg consum care de obicei lipseau din magazine, dar şi de a mai întinde câte o petiţie spre cei aflaţi la bordul limuzinei. Invariabil, plicurile erau înhăţate de gărzile de corp de la Securitate înainte ca naivii autori să se apropie de Tovarăşii despre care credeau că "nu ştiu realitatea" din ţară, pentru că aceasta le era ascunsă de activiştii de partid.
UTILUL ŞI PLĂCUTUL
Relaxare la vânătoare
Vânător împătimit până la obsesie, Nicolae Ceauşescu nu venea în Bihor doar pentru vizite oficiale la marile întreprinderi, ci şi pentru a-şi satisface pasiunea cinegetică. Vasile Crişan, unul dintre cei care organizau partidele de vânătoare ale şefului statului în acea vreme, povesteşte în cartea "La vânătoare cu Ceauşescu" că în 1975, într-o asemenea sesiune de vânătoare de trei zile la Balc, Ceauşescu a împuşcat zeci de mistreţi.
Totuşi, apetitul sanguin nu îi era pe deplin satisfăcut. Pentru a-şi trece în cont mai multe trofee, "în fiecare goană erau construite pâlnii de dirijare a mistreţilor numai spre standul lui Ceauşescu", povesteşte Vasile Crişan. Chiar şi în aceste condiţii, Ceauşescu tot era nemulţumit, reproşându-i şefului Inspectoratului Silvic, Nicolae Noja, că nu ar fi organizat vânătoarea în mod corespunzător.
Pe domeniul respectiv de vânătoare, concesionat de magnatul Ion Ţiriac, se desfăşoară anual vânători în ţarc organizate în beneficiul unor VIP-uri invitate de fostul tenisman, provenite atât din zona politicii internaţionale, de business sau sportivă, cât şi din "nomenclatura" românească post-revoluţionară. Într-un weekend aceştia "recoltează" până la 200 de mistreţi. Ca fapt divers, la prima vânătoare organizată la Balc de Ţiriac, în 2005, fostul premier Adrian Năstase şi-a trecut în cont 23 de trofee. Spre deosebire de Ceauşescu, Năstase nu s-a declarat nemulţumit...