La sfârşitul acestei veri, Episcopia Ortodoxă de Oradea marchează 100 de ani de la reînfiinţare, act posibil după Marea Unire din 1 Decembrie 1918 şi vizita Regelui Ferdinand I cu Regina Maria la Oradea în 1919.
BIHOREANUL vă spune povestea reapariţiei Episcopiei şi ce rezultate a avut în anii interbelici.
Unirea bisericească
În epocile medie şi modernă, acum câteva sute de ani, rolul Bisericii Ortodoxe era la fel de important precum cel al administraţiei. În Moldova şi Ţara Românească, alături de domn mereu se afla mitropolitul, cu care se sfătuia în timp de pace şi război. Şi în Transilvania, parte a Imperiului Habsburgic, apoi Austro-Ungar, exista o Mitropolie ortodoxă, iar în sate preotul avea şi rolul învăţătorului, fiind unul din puţinii oameni "cu şcoală" ai localităţii.
Structura Bisericii Ortodoxe Române s-a modificat după 1918, după ce Regatul a încorporat Basarabia, Bucovina şi Transilvania, iar organizarea sa s-a extins în noile teritorii. Mitropolia Transilvaniei a fost încorporată Sfântului Sinod al BOR, iar în Oradea, Cluj şi Sighet au fost dezvoltate eparhii care administrau treburile bisericeşti pe regiuni. Episcopia maramureşeană a funcţionat puţin timp, aşa că în perioada interbelică coordonarea Bisericii Ortodoxe în Ardeal se făcea de la Oradea şi Cluj.
Vicariatul de Oradea
Nu se ştie exact când au avut bihorenii ortodocşi primul lor episcop. În cartea dedicată episcopilor ortodocşi ai Oradiei, pr. Ioan-Aurel Bolba arată că în 1692, când habsburgii au preluat controlul Crişanei, ar fi găsit în Oradea un episcop "schismatic", adică ortodox, numit Efrem Baninin (Beniamin), un macedo-român cu reşedinţa în Velenţa, pe atunci sat. Urmaş i-a fost Petru Hristofor, dar din cauza campaniilor prozelitiste a plecat în 1712.
După 1712, timp de două secole, Eparhia orădeană nu a mai avut episcopi, iar Curtea de la Viena încuraja migrarea românilor către greco-catolicism, ceea ce a generat numeroase conflicte interconfesionale.
În volumul său privind Eparhia orădeană, istoricul Marius Eppel (foto) arată că ortodocşii bihoreni erau reprezentaţi de un vicar, adică un preot care ţinea locul unei persoane de rang înalt. Episcopia nu s-a desfiinţat propriu-zis, dar a intrat sub jurisdicţia celei a Aradului, episcopul de acolo fiind, în acelaşi timp, şi episcop al Oradiei.
Organul administrativ şi judecătoresc al Vicariatului orădean se numea Consistoriu şi avea rol intermediar între preoţi şi Episcopia din Arad, examinând de pildă candidaţii la preoţie. Hirotonisirea, însă, se făcea de către episcopul de la Arad.
Către sfârşitul secolului al XVIII-lea, ortodoxia a reînceput să câştige teren. În contextul reformelor împăratului habsburg Iosif al II-lea, în anii 1784-1790 era construită Biserica cu Lună şi apăreau primele discuţii despre o eventuală resuscitare a Episcopiei.
Promisiune onorată
Vicariatul orădean şi parohiile din Bihor au rămas dependente de Arad, dar autonome, vreme de încă 100 de ani, iar discuţiile privind recrearea episcopiei din Oradea erau permanente, în acest sens fiind trimisă inclusiv o petiţie către Curtea imperială vieneză, dar fără succes.
Ocazia propice s-a ivit după Marea Unire şi încorporarea Bihorului în Regatul român. Vicarul Oradiei, Roman Ciorogariu, şi episcopul de Arad, Ioan Ignatie Papp (foto), au prezentat Regelui Ferdinand I dorinţa reînfiinţării Episcopiei orădene în mai 1919, când suveranul a vizitat oraşul. Regele a promis că va susţine reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Oradiei "în cel mai scurt timp" şi după doar un an, în 30 august 1920, a promulgat Legea de "restatornicire" a instituţiei "în drepturile sale de odinioară".
Episcopia îşi exercita influenţa în 12-13 protopopiate din Bihor, Sălaj, Sătmar şi o parte a Maramureşului, primul episcop fiind Roman Ciorogariu, el administrând dieceza şi activitatea pastorală, coordonând activitatea religioasă şi implicându-se şi în acţiuni culturale, educaţionale şi de caritate.
Implicare multiplă
Între reuşitele importante ale Episcopiei orădene în perioada interbelică au fost înfiinţarea Academiei Teologice, deschisă în 1923 pentru a pregăti preoţi în cursuri de 4 ani, şi a Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti, înfiinţată în 1929, elevii învăţând în cursuri de 3 ani muzica bisericească şi instrumentală.
Învăţământul religios era susţinut şi prin asociaţii şi fundaţii. Elevii şcolilor secundare erau organizaţi în societăţile Sf. Gheorghe şi Sf. Paraschiva, iar sătenii puteau participa la "şcoala de duminică" a societăţii Oastea Domnului.
În anii ’20, Episcopia a înfiinţat o tipografie proprie, Diecezana, care funcţiona în palatul episcopal şi care a publicat cărţi de cult, pastorale, cărţi de rugăciuni, calendare, precum şi revista bilunară a instituţiei, "Legea Românească", apărută prima dată în 1921.
Restaurarea şi construirea bisericilor era o altă direcţie susţinută de Episcopie. Conform Monografiei Almanah a Crişanei, din 1921 şi până în 1936, sub păstorirea lui Ciorogariu, în teritoriul Episcopiei au fost zidite 55 noi biserici, între care "Înălţarea Domnului" din Salonta, iar alte 137 au fost renovate.
Pentru a avea şi un spaţiu retras al eparhiei, la marginea satului Călugări din apropierea Vaşcăului, Episcopia a înfiinţat Mănăstirea Izbuc. Având cadrul natural propice, cu un izvor intermitent de apă în apropiere, locul a fost sfinţit în 25 aprilie 1930, iar târnosirea bisericii în jurul căreia s-a creat mănăstirea s-a făcut în 15 august 1932.
Vremuri grele
După decesul lui Ciorogariu, scaunul episcopal a fost preluat, în 1 iunie 1936, de dr. Nicolae Popovici (foto), profesor la Academia Teologică din Sibiu. Acesta a ridicat problema pericolului pe care-l reprezenta comunismul şi a reluat ideea construirii unei noi catedrale ortodoxe, "a Soarelui", în locul clădirilor din strada Republicii 11-13.
Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, prin care Transilvania de Nord a revenit Ungariei horthyste, a întrerupt activitatea episcopală în Oradea. Sediul s-a mutat în refugiu la Beiuş, iar episcopul Popovici a fost expulzat. După război, a rămas în fruntea episcopiei până în 1950, când a fost pensionat forţat de comunişti.
Episcopia Ortodoxă de Oradea continuă să funcţioneze fără întrerupere, chiar dacă au fost vremuri de criză, război şi dictatură, inclusiv timpuri în care Biserica era dată la o parte de stat. Consecventă sprijinirii parohiilor şi faptelor bune, acum sărbătoreşte Centenarul, cu gândul de-a fi în ajutorul societăţii şi în următoarea sută de ani...
EPISCOPUL CTITOR
Roman Ciorogariu, agonie şi realizări
Născut în Pecica (judeţul Arad) la 6 decembrie 1852, Romulus Nicolae a fost student, apoi profesor şi director al Institutului Teologic din Arad, colaborator al revistelor "Tribuna" şi "Biserica şi Şcoala", precum şi monah la mănăstirea Hodoş-Bodrog. În 1917 a devenit vicar al Consistoriului ortodox al Oradiei cu numele Roman Ciorogariu.
De la început, Ciorogariu a susţinut ideea independenţei religioase a Bihorului, iar apoi a autodeterminării şi alipirii Transilvaniei la Regatul României, pe 1 Decembrie 1918 participând la Marea Adunare Naţională din Alba Iulia. Ca "răsplată", în martie 1919, autorităţile bolşevice care conduceau Oradea l-au blocat la domiciliu cu ameninţarea execuţiei sub acuzaţia de... spionaj.
Despre perioada războiului şi a regimului bolşevic în Oradea, Ciorogariu a lăsat un set de memorii, numite "Zile trăite". Rănit pe 8 decembrie 1920 într-un atentat cu bombă din Senat comis de un evreu bolşevic şi în care a fost ucis şi episcopul greco-catolic al Oradiei, Radu Demetriu, alături de ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, Ciorogariu a fost hirotonit episcop al Oradiei pe 26 martie 1921 şi a rămas în funcţie până la moartea sa, pe 21 ianuarie 1936.
Numit şi "episcopul cu dreapta frântă", Ciorogariu a promovat cultura prin manifestări şi tipărituri, creând de asemenea Fundaţia Jubiliară Episcop Roman Ciorogariu pentru sprijinirea văduvelor şi orfanilor. A fost înmormântat în Biserica cu Lună din Oradea, în faţa căreia acum se află statuia sa (foto), iar strada unde se află sediul Episcopiei îi poartă numele.