Săptămâna aceasta BIHOREANUL vă face părtaşi dramei unei femei simple care, într-o cameră dintr-un cămin oarecare "de nefamilişti", creşte singură, numai ea ştie cum, trei gemene afectate, toate, de autism. Un cuvânt des auzit în ultimul timp, cu referire la Guvern, acuzat de autism fiindcă nu ţine seama de popor, dar al cărui sens de bază, medical, îl cunosc foarte puţini.
Boală teribilă, autismul e tot mai frecvent în România, nu se ştie de ce, din care "nu se moare", dar care echivalează cu moartea sau, dacă vreţi, cu viaţa vegetală. Copiii autişti trăiesc într-un univers doar al lor, de neînţeles, şi neînţelegând nici ei ce se petrece în jur. Nu reuşesc, majoritatea, nici măcar să stabilească un contact vizual cu propriii părinţi sau fraţi, cresc fără a putea învăţa să comunice (deşi fiziologic sunt capabili să vorbească, ceea ce ei rostesc sunt simple sunete, nu cuvinte despre care să ştie ce desemnează).
Copiii cu autism nu au emoţii, nu se bucură, nu se întristează. Nu se joacă, deşi par că o fac (jucăria lor poate fi o cheie pe care s-o zdrăngăne ani la rând, indiferent ce maşinuţă ori păpuşă le-ai pune în braţe). Scoşi din mediul lor casnic (singurul care le oferă percepţia siguranţei), devin agitaţi şi incapabili de orice mişcare. Chiar şi la mâncare au stereotipii, putându-se hrăni mereu cu acelaşi preparat şi să refuze o ciocolată sau prăjitură, oricât de bune, doar pentru că gustul ori mirosul lor nu le "spune" nimic.
Cazul prezentat de BIHOREANUL e de două ori nefericit, mama copilelor fiind părăsită de tatăl acestora şi atât de săracă încât nu le poate oferi un mediu mai dătător de speranţă. Pe de altă parte, este, încă, o norocoasă, de vreme ce grădiniţa micuţelor are trei specialişti la şase asemenea copii (o educatoare, un kineto-terapeut şi o educatoare).
Mai departe, însă, nicio şcoală din judeţ sau din ţară nu le poate asigura îngrijirea. Altfel spus, statul le condamnă la handicap pe viaţă, la trai animalier, la sălbăticiune. În pofida avertismentelor, de peste un deceniu nu a pregătit mai mulţi specialişti şi nu a creat centre pentru recuperarea unor asemenea copii, deşi medicii spun că e posibil. Nu pentru a scoate din ei ingineri sau profesori, ci buni muncitori, întrucât tocmai prin asta excelează aceşti copii, prin repetitivitate. Ar putea, deci, să fie învăţaţi cum să repete anumite mişcări la cererea cuiva pentru a le asigura pentru viitor o meserie simplă.
Nimic din toate astea nu se întâmplă, pentru că statul nu are pentru autişti un program de sănătate ca pentru bolnavii de SIDA ori de cancer. Nu are şi nici nu se gândeşte să-l facă, pentru că din autism nu curge sânge, bolnavii de autism nu strigă şi nici nu sunt, încă, suficient de mulţi. Cinică politică, dar deja definitorie pentru un stat atât de "modernizat" încât a renunţat chiar şi să mimeze umanismul, adoptând pe tăcute, ca pe o doctrină (de dreapta, fireşte) eugenia socială. Deocamdată nemărturisit dar, vai, atât de limpede...