Multe au pătimit călugării de la Izbuc până să ajungă mănăstirea la slava zilelor noastre... Faima bisericească răspândită de zecile de mii de pelerini care vin să se închine aici la marile praznice ar putea fi îmbogăţită, însă, dacă am preţui trecutul, şi de un renume istoric, căci aici a poposit cel din urmă monarh al României, Regele Mihai, înainte să fie izgonit de comunişti, abătând asupra sihăstriei, fără voia sa, moartea violentă a doi din cei trei monahi.
BIHOREANUL vă împărtăşeşte o legendă pe cât de uimitoare, cunoscută doar de călugări şi de oamenii locului, pe tot atât de adevărată, consemnată şi în câteva documente rămase, din ignoranţă şi din nepăsare, "la secret"...
Călare pe Jeep
Cine aude povestea popasului Regelui Mihai la Izbuc e tentat s-o asemene celor despre voivozii descălecători. Dacă în istoria cea veche Dragoş Vodă se rătăcise în căutarea vânatului la malurile râului Moldova, pe care le-a populat cu maramureşeni de-ai săi, întemeind astfel Ţara Moldovei, ultimul Rege al românilor a ajuns în Bihor în primăvara lui 1947 tot rătăcind, numai că la cârma unei maşini de teren...
Vremurile nu erau deloc senine. Cu câteva luni înainte, în noiembrie ’46, comuniştii falsificaseră alegerile, folosind forţa tovarăşilor sovietici pentru a-şi însuşi victoria PNŢ şi PNL. Încercând să pună stavilă bolşevismului, tânărul suveran, pe atunci de doar 24 de ani, se afla în aşa-numita grevă regală, refuzând să semneze actele Guvernului Petru Groza. Temerarul său gest a fost însă zadarnic, SUA şi Marea Britanie recunoscând puterea roşie, astfel încât comunizarea ţării a continuat accelerat.
Curând, în decembrie ’47, Regele avea să fie obligat la abdicare, sub ameninţarea că în caz contrar vor fi executaţi 1.000 de tineri pe care comuniştii îi ţineau în puşcării. Până la samavolnicia din care s-a născut Republica, monarhul se "bucura" de ultimele zile dinaintea furtunii, retras la Castelul de la Săvârşin (judeţul Arad).
"S-a dus vestea"
Stareţul de la Izbuc, arhimandritul Mihail Tărău (foto), a aflat de la călugării înaintaşi şi de la bătrânii săteni cum a ajuns monarhul aici şi ce urmări cumplite a avut trecerea lui. "În primăvara lui 1947, Regele a ajuns la Izbuc cu un Jeep, singur, venind dinspre Săvârşin pe o scurtătură, pe drumuri forestiere. La un moment dat, în apropierea Sfintei Mănăstiri, a rămas împotmolit şi au mers oameni din sat să-l tragă cu boii. S-a dus vestea că a fost aici şi, nu după multă vreme, s-a întâmplat nenorocirea", a povestit părintele BIHOREANULUI.
Oameni fără Dumnezeu au aflat despre popasul Regelui şi, crezând că a venit la mănăstire să ascundă aur şi bani, cu care să fugă din ţară, au năvălit asupra aşezării monahale. "O bandă de tâlhari rămaşi nedescoperiţi, înarmaţi cu puşti şi pistoale din război, i-a ucis în noaptea de 15 spre 16 iulie 1947, prin împuşcare, pe doi din cei trei călugări", zice părintele Mihail.
Însemnări fără Rege
Două mărturii scrise au fost păstrate în Registrul Sfintei Mănăstiri, cronică şi deopotrivă "carte de onoare" a aşezământului, în care călugării consemnează evenimentele "interne", iar laicii impresiile de vizitatori. "Astăzi 18 iulie 1947 am săvârşit înmormântarea fraţilor Ieromonah Nichita Ciurdea şi Monah Alexa Rătan ucişi de răufăcători în noapte spre Miercuri 16 iulie ’947. Odihneşte-i Doamne cu drepţii pe robii Tăi", stă scris în Registru, dedesubt aflându-se iscăliturile vicarului Episcopiei Ortodoxe, protopopului de Beiuş şi ale altor patru preoţi din Oradea, Beiuş şi Cărpinet.
Pe următoarea pagină, pe data de 5 august, se menţionează: "Pentru descoperirea asasinilor s’au făcut din partea Jandarmeriei Vaşcău cercetări la timp, efectându-se şi câteva arestări. Dosarul odată înaintat Parchetului Tribunalului Beiuş, cauza a fost dată pentru instruire Judecătorului de instrucţie Buzin Tiberiu, care s’a şi deplasat la Sf. Mănăstire Izbuc, însoţit de grefierul Cabinetului de instrucţie Eugen Gheorghe, audiind, în zilele de 3, 4 şi 5 august 1947, peste 40 de persoane în comunele: Călugări, Avram Iancu şi Criştior. Nădăjduim că munca depusă de organele Ministerului de Justiţie va duce la descoperirea criminalilor". Semnează doi reprezentanţi ai Parchetului, plus un consilier eparhial.
Ţiganul pocăit
De ce în niciuna din menţiuni nu se face legătura între vizita Regelui şi omorârea monahilor? Răspunsul poate fi doar dedus: suveranul era deja izolat, iar autorităţile supuse Guvernului comunist nu aveau niciun interes ca evenimentele să işte tulburări. Cu toate acestea, sătenii au aflat povestea şi au transmis-o mai departe din tată-n fiu. "Pe Rege şi pe călugări i-o vândut un ţigan", povesteşte baciu’ Ion, un bătrân din Călugări, satul pe teritoriul căruia se află mănăstirea. Pe atunci bărbatul avea 1 an, dar finalul poveştii l-a trăit ca om matur.
Cum anume, lămureşte fostul preot paroh, acum pensionar, Florea Roman (foto): "Bandiţii care au împuşcat călugării erau de peste Codru Moma, din Brusturescu, sat în comuna arădeană Zimbru. Aveau legătură la noi în sat un ţigan, Lingurar Petru, pe care l-am cunoscut. Un beţiv, informator la Miliţie şi la Securitate. El le-a dat pontul bandiţilor, că Regele ar fi adus bani şi aur la mănăstire". La fel ca baciu’ Ion, părintele Roman povesteşte că după 1990 Lingurar s-a pocăit. "În 2000 zăcea la pat, trăgând să moară, dar n-a putut să-şi dea duhul până n-a recunoscut că el a dus bandiţii la Izbuc".
Bătuţi degeaba
Povestea o ştie, de la bunici şi părinţi, şi primarul comunei Cărpinet, Gheorghe Ienciu (foto), care a aflat şi ce au păţit localnicii arestaţi în iulie 1947. "Călugării erau în conflict cu câţiva săteni care îşi lăsau vitele să pască pe pământurile lor. Pe baza ameninţărilor au fost arestaţi 5-7 bărbaţi din sat şi bătuţi trei luni degeaba. Până la urmă, li s-a dat drumul". Tot Ienciu spune că, la scurt timp, după ce unuia dintre localnicii care l-au ajutat i-a născut nevasta, Regele şi-a trimis la Călugări un reprezentant care să-l boteze. "În cinstea Regelui, a fost botezat cu numele lui. Mihaiu’ Mahalii era cunoscut, dar a murit de câţiva ani buni", zice edilul.
Istoricii orădeni n-au auzit despre popasul Regelui Mihai la Izbuc, nici despre omorârea călugărilor. Povestea n-a fost pusă în valoare nici de feţele bisericeşti, spre ştiinţa pelerinilor, nici de autorităţile locale, care ar fi putut iniţia "săpături" în Arhive. Aşa că, până la urmă, rămâne tot misia profesioniştilor să afle cât mai precis ce s-a întâmplat cu aproape şapte decenii în urmă şi să adauge acest episod la seria dovezilor despre falsificarea istoriei de către propaganda comunistă...
DIN STRĂMOŞI
Izbucul minunilor
Mănăstirea Izbuc fiinţează de la mijlocul Evului Mediu, acesta fiind motivul pentru care satul pe teritoriul căruia se află se numeşte Călugări, toponimul fiind atestat într-un document din 1581 al Arhiepiscopiei de Esztergom (Ungaria). În 1928, viaţa monahală a fost reactivată de Roman Ciorogariu, episcopul ortodox al Oradiei Mari, dar după război, deşi nu au interzis-o, comuniştii au îngreunat-o aşa încât aici a vieţuit un singur sihastru până în 1954, când ieromonahul Ioanichie Popescu a dezvoltat din nou mănăstirea. Biserica din centrul mănăstirii a fost construită chiar în 1989, în ultimul an de regim ateu.
După 1990, aşezământul a înflorit datorită credinţei că izvorul ce izbucneşte în apropiere când şi când (de aici trăgându-i-se numele Izbuc) ajută la facerea minunilor şi produce vindecări miraculoase. Purtând hramul Adormirii Maicii Domnului şi pe cel al Sfântului Nectarie, deţinând un fragment din mâna dreaptă a aceluiaşi Nectarie, o bucăţică din lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul şi o icoană pictată de Arsenie Boca, mănăstirea atrage an de an câte 15.000 de pelerini la praznicul Izvorului Tămăduirii (în vinerea Săptămânii Luminate), de Schimbarea la Faţă (6 august) şi la Adormirea Maicii Domnului (15 august).
REGI ÎN BIHOR
Ferdinand, Carol, Mihai...
Istoria României a consemnat doar trei vizite regale în Bihor, prima fiind desfăşurată cu fast la Oradea după Marea Unire, pe 23 mai 1919, de către Regele Ferdinand şi Regina Maria. În cinstea evenimentului a fost ridicat un monument ecvestru al suveranului în actuala Piaţă a Unirii, precum şi o statuie a Reginei în faţa Teatrului.
Înaintea trecerii Regelui Mihai pe la Izbuc, cealaltă prezenţă regală în Bihor, a tatălui său, Carol al II-lea, a fost rezultatul unui accident, povestea fiind relatată de BIHOREANUL în 2012. Conform localnicilor, dar şi autorităţilor de atunci, pe 6 iunie 1930 un avion Farman ateriza forţat pe un câmp din Vadu Crişului, unul din pasageri fiind Carol, pornit de la Paris (unde se afla din 1925, când renunţase la Coroană din pricina relaţiei cu Elena Lupescu) spre Bucureşti (unde se făcuseră pregătiri să-şi reia domnia). Întâmpinat de o tânără ţărancă, Maria Mudura, care i-a adus un ulcior cu apă rece, Carol a fost impresionat, astfel că a dat comunei numele Vadul lui Carol şi, până la abdicarea definitivă din 1940, a plătit o chermeză populară desfăşurată mereu la 6 iunie pe locul aterizării forţate. Serbările s-au ţinut până în 1947, când comuniştii le-au oprit, hotărând şi revenirea comunei la vechiul nume, Vadu Crişului.