Cristina Puşcaş, jurnalist şi istoric: "Mi-am început aproape fiecare zi la puşcărie"

Câţi cititori ar fi bănuit că jurnalista bătăioasă, prezentă în serviciul public cotidian din zori până seara târziu, "coace" o carte despre ceva de care, până la ea, nu s-a mai atins nimeni?

 Zilele trecute, Cristina Liana Puşcaş, redactor la ziarul Crişana, absolventă de Drept şi de Istorie, şi-a lansat în volum teza de doctorat, "Iadul roşu în oraşul de pe Criş - Penitenciarul Oradea (1945-1977)", tipărită cu sprijinul Fundaţiei Comunitare Oradea sub editura Muzeului Ţării Crişurilor. Alternând detaşarea istoricului cu emoţia jurnalistului, lucrarea aduce la lumină tragedia a mii de oameni închişi la Oradea pentru acţiunile ori doar gândurile potrivnice comunismului. Rezultatul e o carte destinată lecturii empatice, impresionantă prin adâncimea până la care autoarea a sfredelit "un trecut care încă nu a trecut", care încă ne umbreşte prezentul.

"Cât de inconştientă am fost..."

- Ca jurnalistă, eşti prizoniera prezentului. Ca istoric, studiezi trecutul. Cum împaci cele două profesii? Care e, în cazul tău, legătura dintre gazetărie şi istorie?

- Răspunsul e istoria orală. La baza interviurilor realizate cu foştii deţinuţi politici din Penitenciarul Oradea au stat tehnicile jurnalistice însuşite în cei zece ani de când lucrez în presă. Modul de abordare, întrebările formulate, momentele în care am intervenit pentru a dirija discuţia sau intuiţia de a lăsa povestea să curgă fără a-l stânjeni pe mărturisitor - toate sunt achiziţii jurnalistice.

- Cum ţi-ai ales tema?

- În cazul meu a fost o evoluţie în timp. Pentru licenţă am studiat revoltele ţărăneşti din 1949, apoi la masterat am cercetat 630 de dosare din arhiva Filialei Bihor a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Pentru doctorat, la sugestia cercetătorului Cosmin Budeancă, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, am ales o altă temă locală: Penitenciarul Oradea în perioada comunistă. O temă încă necercetată. Acum realizez cât de inconştientă am fost alegând tema fără să mă asigur în prealabil că voi avea acces la documente. Dacă începeam munca nu în 2010, ci în 2012 sau 2013, sigur nu aş fi putut s-o finalizez, pentru că dacă în 2010 mi s-a permis accesul în arhiva Penitenciarului, în 2013 mi-a fost refuzat pe motiv că documentele ar fi clasificate... printr-o lege din 1972! Ca şi cum legea nu ar fi existat şi în 2010, cei de la Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi-au amintit de ea abia în 2013!

Secretomanie şi frig

- Ce a presupus documentarea, ce arhive şi fonduri ai scotocit?

- În primul rând am studiat dosarele AFDPR Bihor, iar apoi ale AFDPR Satu Mare, familiarizându-mă astfel cu numele martirilor "holocaustului roşu", cu sentinţele de condamnare a foştilor deţinuţi politici din Penitenciarul Oradea, cu expunerea faptelor lor. Aşa am aflat zilele de carceră petrecute de arestaţi la Securitatea din Oradea, numele securiştilor, închisorile prin care au trecut. Apoi, câteva luni, am studiat mai multe fonduri ale Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale, ale CNSAS şi ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Dar la baza lucrării e arhiva Penitenciarului, opisele cu miile de încarceraţi din anii 1945-1977.

Greutăţile cu care m-am confruntat au ţinut de acest sistem, încă tributar celui comunist, neeliberat de obsesia controlului informaţiilor. De pildă, nu am avut dreptul să fotografiez opisele, iar accesul la dosarele de cadre mi-a fost refuzat. Am avut şi dificultăţi fizice: frigul de la Arhivele Judeţene din Cetate, unde în sala de studiu erau cel mult 4 grade, m-a marcat teribil. Şi în "celula de studiu" de la Penitenciar m-am confruntat cu acelaşi disconfort termic. După două ore plecam de acolo deprimată, pur şi simplu, de frig.

- Când şi cum ai găsit timpul necesar studiului?

- De la 7.30 sau 8.00 până la ora 10.00, când începeau conferinţele de presă la care trebuia să merg ca jurnalist, petreceam fiecare dimineaţă ba în Penitenciar, ba în Arhivele din Cetate. Chiar îi spuneam unei prietene că un an mi-am început zilele la puşcărie, la propriu. Apoi, seară de seară, citeam şi luam notiţe. După ce adunam suficiente informaţii pentru un capitol, îmi luam concediu câte trei săptămâni, muncind la carte şi câte 15 ore pe zi.

Personalităţile rezistenţei

- Au fost închise la Oradea personalităţi ale rezistenţei anticomuniste din România?

- Au fost aici figuri de seamă ale rezistenţei: cel mai mare duhovnic al României, părintele Arsenie Boca, adus în decembrie 1955 şi eliberat în aprilie 1956, episcopul greco-catolic Iuliu Hirţe, din octombrie 1947 până în februarie 1949, episcopul romano-catolic Schubert Joseph, canonicul Coriolan Tămâianu, protopopul ortodox Aurel Terebenţiu, liderul Mişcării Oastea Domnului, Traian Dorz, Arllete Coposu, soţia lui Corneliu Coposu (n.r. - fruntaş PNŢCD), soţul Elizabetei Rizea, Gheorghe Rizea (n.r. - partizan în Argeş), Lucreţia Jurj şi cumnatul acesteia, Roman Oneţ, executat la Oradea pentru apartenenţa la grupul de partizani Şuşman, ofiţerul Marin Ţucă, executat la Oradea după ce a evadat de la Valea Nistrului, Ion Ioanid, Ion Pantazi şi George Sarry, evadaţi de la mina Cavnic... Lor li se adăugă zeci de membri ai organizaţiilor din Bihor - România Independentă, G4, Lotul Beiuşenilor, grupul Vlad Ţepeş II - şi mii de ţărani.

- Ce poveşti te-au marcat în mod special?

- Grea întrebare! M-a impresionat cazul domnului Adrian Mărăscu, condamnat în 1949, la vârsta de 19 ani, în aşa-numitul Lot al Beiuşenilor, la 25 ani de închisoare, pentru că a citit o carte, "Etica legionară". În închisoare a întrebat toţi legionarii dacă au citit cartea şi toţi au spus că nici nu au auzit de ea. A fost eliberat în 1964, după graţierea deţinuţilor politici, iar în 1977, când a făcut cerere la Biblioteca Naţională să afle cine a scris-o, i s-a răspuns că această carte nici nu există.

Un alt tânăr, de 15 ani, domnul Traian Bodea, ulterior profesor de română la Beiuş, a fost condamnat în 1956, în Lotul Organizaţia România Independentă (n.r. - iniţiată de Nistor Bădiceanu, fost senator PNŢCD). A fost anchetat de securistul care, decenii mai târziu, avea s-o racoleze pe Mona Muscă (n.r. - fost lider liberal). I-am văzut încheieturile mâinilor, cu cicatricile lăsate de anchetatorul care îşi stingea ţigările pe pielea lui.

M-a marcat, de asemenea, povestea doamnei Maria Popa, tot din Lotul Beiuşenilor, arestată cu alte zece colege, pentru că ar fi vrut să rupă nişte afişe cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi supusă unor bătăi nesfârşite. După eliberare i-a fost însă şi mai greu: cunoscuţii, când o vedeau, treceau strada. "Acasă era mai rău decât în Penitenciar. Nu vorbea nimeni cu noi", spunea doamna Popa.

Aş mai adăuga şi povestea soţiei unui partizan, Maria Cenuşă, arestată pe când era însărcinată, care a născut în timpul anchetei, rezistând la bătăi şi nedenunţându-şi soţul, pentru ca mai târziu să afle că acesta îşi găsise o altă femeie...

- Ca regulă, aici au fost închişi "duşmani ai poporului" sau şi inocenţi de care regimul a avut nevoie ca să dea exemple "aşa nu"? Cât de vinovaţi erau condamnaţii?

- Aceşti martiri au plătit cu ani grei curajul de a apăra dreptul la liberă exprimare, de a gândi, de a alege. Dar e absurd să închizi un tânăr care, la 13 ani, a citit o carte care nici nu exista. Fetele din Lotul Beiuşenilor - Aurora Dumitrescu, Ileana Popovici, Maria Popa - nu au avut nicio activitate concretă, singura lor "vină" era că îi cunoşteau pe băieţii condamnaţi odată cu ele. Arlette Coposu a avut şi ea o singură "vină": era soţia lui Corneliu Coposu. Elevii, studenţii, intelectualii români au fost închişi pentru a decapita elita românească, pentru a nu lăsa în societate opozanţi. Astfel, cu cei rămaşi afară s-a obţinut o masă înfricoşată, uşor de manipulat, supusă.

"Christos a fost torturat trei zile, deţinuţii luni în şir"

- Ai avut coşmaruri, obsesii, după discuţiile cu foştii deţinuţi?... Te-ai imaginat trăind în acele vremuri? Ai fi rezistat, la fel ca ei?

- Nu pot spune că am avut coşmaruri, dar deseori îmi era rău fizic. Uneori, după ce citeam câte o mărturie despre regimul alimentar şi ingredientele folosite - viermişori, excremente, copite cu păr etc - aveam stări de greaţă. De pildă, când am citit că o dată a fost folosită la hrana deţinuţilor o ladă cu plămâni de vită lăsaţi să fermenteze la soare şi transformaţi într-o spumă brun-roşcată, care se umflase şi emana  miros de stârv.

O protestatară ca mine, în acele vremuri, sigur ar fi făcut puşcărie, şi nu cred că aş fi rezistat. După două ore în frig, eu sunt efectiv depresivă. Iar foştii deţinuţi stăteau în frig 24 din 24 de ore, zile, luni, ani... Avem dreptul să-i condamnăm pe reeducaţii de la Piteşti care, după ce au fost umiliţi şi chinuiţi mai rău decât Christos (şi Isus a fost torturat trei zile, pe când deţinuţii politici luni în şir!), au cedat şi au devenit la rândul lor torţionari? E o limită a rezistenţei pe care nu aş dori s-o cunosc. Mă gândesc că, în locul acelor oameni, aş fi cedat.

- Azi cunoaştem victimele, dar torţionarii încă nu sunt arătaţi lumii.

- Cunoaştem torţionarii doar din mărturiile victimelor, pentru că accesul la dosare e încă îngrădit. Dosarele de cadre ale Securităţii, ale Direcţiei Penitenciarelor şi ale altor structuri sunt privite ca depozitarele unor secrete de stat. Legile privind datele cu caracter personal aplicate acestor acte sunt interpretate după bunul plac al conducătorilor, pentru a împiedica accesul la informaţii. Aproape sigur că, odată publicate, ele ar zdruncina fotoliile unor demnitari.

- După ce ai scris despre suferinţele foştilor deţinuţi politici, ai o frământare anume?

- Da. Faptul că, deşi există o lege pentru despăgubirea morală a acestor oameni, guvernanţii le-au limitat drepturile şi nu achită nici măcar sumele cuvenite celor care au obţinut sentinţe definitive pentru a fi despăgubiţi. Iar asta în condiţiile în care foştii securişti şi foştii activişti au pensii uriaşe şi nu-i deranjează nimeni.