Un articol tăios al profesorului universitar Ion Simuţ, reputat filolog şi critic literar, despre criza de conţinut şi neracordarea la realitate a revistelor literare româneşti, publicat în numărul 5 al revistei Familia, aflat în curs de imprimare, a stârnit deja polemici în lumea culturală. „Avem o presă literară inflaționistă, șablonardă, uniformizată, rubricardă, îmbătrânită, inerțială, nejurnalistică, indiferentă la public, nevandabilă, sectară, provincială”, este diagnosticul necruţător al lui Simuţ, el însuşi redactor al Familiei.

Textul criticului trece în revistă evoluţia revistelor literare româneşti, subliniind inflaţia acestora, nejustificată prin prisma publicului restrâns, conţinutul şablonard, neinteresant şi neadaptat, dar şi faptul că acestea sunt subvenţionate, aproape în totalitate, de instituţii publice centrale sau locale, fapt ce conservă inerţiile unor „intelectuali de dreapta”, chiar foarte intransigenţi, dar ”beneficiari ai unor subvenții pe principiile stângii”.

Dincolo de criticile de sistem, elegia profesorului Simuţ a stârnit comentarii încă dinainte a vedea lumina tiparului, prin faptul că a fost semnalată chiar de autor presei locale, printr-un mesaj ce lăsa impresia că textul ar fi fost oarecum marginalizat în revista Familia: „Citiți în numărul 5 al Familiei, număr aflat în curs de imprimare, articolul meu despre starea revistelor culturale, articol care nu a fost acceptat ca editorial și a fost înlocuit cu o...poezie. Vă dați seama în ce iluzii (nu) ne zbatem?”.

Noul număr al revistei apare, într-adevăr, având ca articol de deschidere o poezie a directorului Ioan Moldovan, dar analiza lui Ion Simuţ este publicată integral în paginile 11-16, la rubrica „Interogaţii”. Întâmplător sau nu, textul criticului vorbeşte despre „dictatura pensionarilor” asupra revistelor culturale de o manieră ce pare să includă şi conducerea Familiei: „Marea majoritate a directorilor sau a redactorilor șefi, ba chiar și a redactorilor simpli, o reprezintă pensionarii reîncadrați, care de cele mai multe ori sunt pe deasupra și poeți”...

Citiţi mai jos integral articolul lui Ion Simuţ şi vedeţi în galeria de documente numărul 5 al Familiei

Interogații - Elegie pentru revistele literare

"Sunt un consecvent cititor al presei culturale românești din toamna lui 1968. Am urmărit, cu intermitențe, și presa culturală franceză. Nu vreau să fac un istoric al acestei experiențe personale, dar începutul mi-e foarte viu și acum în memorie. Devenisem elev în clasa a IX-a la Liceul Pedagogic din Oradea și în drumul meu de la școală la internat, în octombie 1968, pe chioșcul de ziare pe lângă care treceam zilnic apăruse un mic anunț publicitar înscris pe o tablă dreptunghiulară: „Citiți România literară!” Am observat schimbarea de pe o zi pe alta (apariția micului panou prins pe acoperișul chioșcului) și am devenit cititorul consecvent al revistei de la primul număr.

De atunci și până azi, o săptămână în care nu am citit România literară era o săptămână neterminată. Dacă se întâmpla să pierd un număr îl recuperam, la fel ca și azi. La „România literară” s-au adăugat treptat „Contemporanul”, „Luceafărul” și „Familia”. Și apoi alte reviste literare. Cred și acum că nu am avut de atunci încoace niciodată un moment mai bun al presei culturale ca în acei ani. Poate că idealizez momentul cultural al tinereții mele. Am rămas același cititor pasionat al presei noastre lite rare și în perioada studenției, bibliotecile mă ajutau să-mi extind explorările. Asta înseamnă perioada 1968-1978. Plus experiența de redactor la „Echinox”. Am văzut declinul presei și am fost mult mai selectiv - și prin forța împrejurărilor – după ce am devenit profesor la țară (1978-1986). Din 1 octombrie 1986 eram la redactor la revista „Familia” și peisajul publi cistic am ajuns să-l cunosc din interior, nu doar din ipostaza de cititor. Presa de după decembrie 1989 izbucnea strălucitor. Un sfert de sufragerie, o parte din dormitor se transformaseră într-o arhivă care nu mai era funcțională. Inflația cuprinsese și presa. Nu am înțeles imediat că era o boală pe termen lung. Ea durează și azi. Unele reviste bune („Contrapunct”, „ArtPanorama”, „Idei în dialog”, „Adevărul literar și artistic”, „Cultura”) au dispărut, dar au apărut altele noi.

O sută de reviste culturale de breaslă și păcatele lor

Peisajul presei culturale s-a stabilizat de câțiva ani la aproximativ o sută de reviste culturale – sumă aproape incredibilă, dar reală. Ar merita să facem un recensământ exact, pe județe, profiluri, forme de finanțare, tiraj, redactori, difuzare (unele informații ar fi greu de obținut). 

Ar fi mai ușor să observăm viciile de sistem: inflația, având ca efecte imediate devalorizarea, nevandabilitatea și producția pe stoc; inerțiile de sumar în structuri neinteresante, excesiv rubricate, șablonarde și neatractive; provincializarea, adică lipsa de dinamism și de orizont, urmate de autosatisfacția în grupuri din ce în ce mai restrânse; industria de amabilități, practicată și la centru cu prisosință; fragmentarea vieții literare și împărțirea în falange exclusiviste și ireconciliabile, aparent marginale și neimportante, dar cu potențial agresiv și destabilizator. Dar o să revin poate altă dată la aceste probleme, în general ignorate, deși destul de cunoscute.

Declinul presei literare este evident și la noi, după ce falimentul ei s-a produs în alte părți. În timp ce în Vest revistele literare aproape că au dispărut (în orice caz, numărul lor s-a redus drastic) sau au o vizibilitate extrem de redusă, la noi presa literară se răsfață într-o luxurianță maladivă. Ne putem amăgi că e bine. Mă gândesc la numărul mare de reviste literare (peste o sută, cum spuneam), nu și la tirajul, relevanța culturală și răspândirea lor. Un bilanț nerealist, periodic, ajunge mereu la aceeași concluzie: „vai ce frumos arătăm și ce bine o ducem!” Toate redacțiile au rafturile pline de exemplarele primite de la celelalte reviste. Ne informăm reciproc ce mai scriem – absolut firesc. Revărsarea de abundență nu poate fi negată, dacă te uiți numai la tine în redacție și nu te uiți în afară, pentru că nici nu te interesează publicul. Acesta e, de fapt, cel mai grav defect al presei noastre culturale, care poate fi formulat în două forme diferite: a) lipsa de public, înțeleasă ca o fatalitate, și b) lipsa de interes pentru public, adică mai clar: lipsa de interes al redacțiilor pentru receptivitatea publicului, e treaba lui dacă se uită în altă parte, nu e treaba noastră! În primul caz, învinovățim publicul, în principiu, chestiune de sociologie (s-a schimbat lumea culturală, nu avem ce face!); în al doilea, punem în chestiune inițiativele  revistelor de atragere a unui public, chestiune de management cultural. 
Avem vitrină, noi ne facem datoria, susținem cultura română, publicăm literatură în valuri-valuri.

 Avem toți două mari obiective: 1) scriem despre cărți, teatru, filme, concerte, expoziții și 2) publicăm poezie, proză și eseuri, cu ilustrații sau fără. Rețeta unei reviste literare e simplă. Așa a fost dintotdeauna, nu avem nimic de inventat. Eventual mai adăugăm ingrediente ușoare: notițe favorabile despre prieteni și notițe acide despre adversari. Și cu asta, basta – revista poate să iasă, cine vrea o citește, cine nu, nu. Dar dacă, înafara colaboratorilor și a colegilor de la celelalte reviste, nu citește nimeni altcineva revista asta minunată? – iată întrebarea care ne întoarce la menirea noastră: pentru cine scriem? știm noi pentru cine scriem? ne interesează pe noi pentru cine scriem? Cred că pe cei mai mulți – nu! Ne consolăm cu răspunsul că ne citește scriitorul X despre care am publicat o cronică; ne e de ajuns că vin la redacție să primească numărul recent scriitorii pe care i-am publicat. Și atât! Dacă avem numai un public de breaslă - și acela foarte restrâns – înseamnă că facem o revistă de breaslă. Ce e rău în asta? Dar o sută de publicații pe același calapod? Rar se diferențiază una de alta. Prezint destul de abrupt o concluzie strict personală, care s-ar putea să-i surprindă  neplăcut pe mulți colegi.

Niciodată, din 1968 încoace, de când citesc eu presa literară/ culturală, aceasta nu a fost mai neinteresantă, mai cenușie ca acum;  niciodată, nici chiar în anii 1980, nu a suferit mai grav de mediocritate. Inflația de publicații culturale arată și mai clar aceste defecte, multiplicate regional și răspândite la scară națională. Reiau argumentele/ acuzele/ simptomele pe care le-am formulat anterior: 1. Repetarea inerțială și șablonardă a acelorași structuri de conținut al revistelor; 2. Provincialismul, diferit de regionalismul care bântuia acum 2-3 decenii, transformat într-un clientelism mediocru (noi și ai noștri!) și un conformism păgubos al opiniei; 3. Totalul dezinteres față de public, altul decât cel de breaslă scriitoricească: în toate revistele scriitorii scriu pentru alți scriitori, dar secvența profesională interesată este extrem de restrânsă; probabil că nimeni de la noi nu reușește să spargă acest plafon de public redus la cel mult o sută de cititori reali pentru revistele din provincie și peste o mie-două pentru trei reviste din Capitală. Dar dacă acest public prezumtiv al revistelor culturale nu mai există, s-a volatilizat? Atunci pentru cine mai scriem și de ce mai apărem? Dacă o revistă nu se vede în piață și nu rezistă pe piață, atunci ea nu există. 

Nu stau acum să analizez situația publicațiilor în mediul on-line, unde, după cum bine se știe, numărul de accesări nu este echivalabil cu numărul de cititori. Nu cred că publicul real al revistelor literare s-a refugiat pe Internet. Dar asta este o altă problemă.

Un simptom neliniștitor este incapacitatea revistelor de a crea evenimente literare care să consacre valori. Premiile naționale și alte premii au intrat și ele sub zodia inflației, ba chiar sunt victimele unor distorsiuni (un juriu de literați acordă premiu unui filosof sau unui istoric, descalificând o întreagă pleiadă de scriitori meritorii). Nu intru în detalii că risc să supăr pe toată lumea.

De ce nu mor revistele noastre literare?

Dar încă tot nu am identificat adevăratele cauze, cauzele profunde, ale mediocrității revistelor noastre literare, de ce nu au viață și relevanță. De ce nu mor? Ce le menține la o viață aparentă? Adevărata întrebare care ne conduce spre miezul problemei este: Din ce trăiesc aceste reviste care nu se vând? Cu excepția câtorva (sub zece din o sută), toate supraviețuiesc din subvenții de stat (prin consiliile județene, prin primării, prin centre culturale patronate tot de instituții locale de stat, prin finanțarea de la buget prin lege, prin Ministerul Culturii). Lucrurile sunt prea bine cunoscute. Și ce e rău în asta? Cultura trebuie subvenționată, altfel nu rezistă. Dar întreținerea aceasta de la stat moleșește! Siguranța că oricum apari și luna viitoare, cu oricât moloz ai ieși pe piață, nu stimulează nicio inițiativă și, mai ales, nicio exigență. Inerția culturală postdecembristă, complacerea în mediocritate și clișee, uniformizarea, rubrici fără audiență, improvizația de la o lună la alta, absența dezbaterilor unor probleme reale, lipsa de atractivitate publicistică sunt protejate de subvenții. 

Cea mai mare parte dintre redactorii de reviste reunește intelectuali de dreapta, chiar o dreaptă foarte intransigentă, intelectuali de dreapta beneficiari ai unor subvenții pe principiile stângii. O mare masă de scriitori liberali în declarații și convingeri se complace într-o administrație culturală socialistă. Acesta e paradoxul vieții aparente a publicațiilor culturale. Ele au murit demult, de cel puțin un deceniu, dar își întrețin iluzia că trăiesc. Un liberalism corect aplicat în domeniul culturii, ca în Occident, transformă  toate revistele noastre într-o amintire. Și evident că mă îngrozește perspectiva.

Nu există cu adevărat, în momentul de față, decât trei reviste vii: „România literară”, „Dilema veche” și „Observator cultural” – care au identitate proprie, au public semnificativ. Cel puțin ultimele două publicații amintite ne învață că nu se poate rezista pe piață fără practica unui adevărat jurnalism cultural, care să identifice și să dezbată problemele momentului, să aibă independență de gândire, să realizeze parteneriate culturale cu alte instituții, să încerce să aibă vizibilitate publică, să exprime opinii proprii, să iasă din spațiul mult prea restrâns al literaturii și, mai ales, din obediența, prost înțeleasă, față de o instituție, oricare ar fi ea. O astfel de strategie este valabilă pentru o revistă culturală. Dar cele mai multe dintre revistele noastre sunt preponderent și orgolios literare (culegeri informe și plictisitoare de poezii, proze și recenzii), încercând formal formule culturale prin adaosuri de rubrici despre teatru, muzică, film, însă fără succesul de a-și lărgi publicul cititor. O rubrică de sport poate fi o curiozitate într-o revistă de literatură. Noi, la „Familia”, înainte de 1990 aveam și rubrici de șah și filatelie. Nu știu dacă aveam public în plus pentru ele. Nu prea cred că o asemenea diversificare tematică folosește la ceva într-o revistă de cultură. 

Absența unei pregnanțe jurnalistice este alt mare defect al revistelor noastre literare. Să dau un exemplu pozitiv. Integrarea lui Cristian Pătrășconiu în redacția „României literare” a dat publicației un nou suflu și a adus o schimbare benefică. Din această pricină elementară (lipsa de vivacitate publicistică), revistele nu trec dincolo de copertele lor, nu sparg ușa redacției, nu se văd înafara mediului literar. Stăm slab și la preluarea fluxului de informații culturale, din țară și mai ales dinafară. Nu ne preocupă cu adevărat viața literară până la detalii privitoare la drepturile de autor, tiraje, moștenitori, arhivele scriitorilor decedați, curiozități apropiate de mentalitatea unui tabloid. Nu există articole de investigație despre probleme culturale litigioase, după modelul presei de senzație. Pe scurt, nu facem cu adevărat jurnalism cultural, cu câteva, foarte puține excepții. O bună practică în acest sens ar aduce și diferențierea profilurilor.

Dictatura pensionarilor

Și, în sfârșit, cobor în profunzime la o cauză de resurse umane, cum se spune azi. Marea majoritate a directorilor sau a redactorilor șefi, ba chiar și a redactorilor simpli, o reprezintă pensionarii reîncadrați, care de cele mai multe ori sunt pe deasupra și poeți. Accept reproșul că vârsta și profilul scriitoricesc s-ar putea să nu aibă relevanță. Dar, urât spus, să ne gândim dacă nu cumva această dictatură a pensionarilor și a poeților din presa noastră literară este o cauză reală a inerțiilor, a lipsei de dinamism jurnalistic și a obtuzităților. Parcă niciodată presa noastră cultural-literară nu a fost mai închistată, mai îmbătrânită, mai șablonardă, mai uniformizată, mai abandonată în clișee și inerții, mai lipsită de relevanță. Conflictul dintre tineri și bătrâni în USR nu a apărut din senin. Dacă presa literară a anilor 1965-1970 a căpătat o infuzie de vigoare, noutate, originalitate și inconformism, aceasta s-a întâmplat și datorită valului de tineri care au profitat de relaxarea ideologică a regimului politic. Astăzi tinerii scriitori îmbătrânesc pe băncile de rezerve, uitându-se mirați cum se boieresc pensionarii. Dar oare mai există tineri scriitori care să-și dorească să devină redactori de reviste literare? E și asta o problemă la care merită să reflectăm. Mai au revistele literare un viitor? Mă îngrozesc când mă gândesc cum vor arăta revistele noastre peste cinci ani, peste zece ani! Nu văd valurile înnoitoare ale tinerelor generații care să izbească în ușa redacțiilor! Dar poate că există și ne lasă pe noi, bătrânii, să murim liniștiți, blocați în redacțiile noastre pe care le apărăm ca pe niște redute.

Cât va mai dura ordinea asta încremenită în sterilitate? Eu aud pe cineva șoptind discret și complotist, fals încrezător că nu se va schimba nimic dacă vom sta liniștiți la locurile noastre.
Ce amăgire că, dacă noi vom sta liniștiți la locurile noastre, nu se va întâmpla nimic rău! Ați observat cât de conservatori devin cu timpul revoluționarii de ieri? O revoluție tăcută a avut loc în cultură, știm cu toții, dar refuzăm să luăm act de ea.

În concluzie, avem o presă literară inflaționistă, șablonardă, uniformizată, rubricardă, îmbătrânită, inerțială, nejurnalistică, indiferentă la public, nevandabilă, sectară, provincială. Soluții sau remedii există pentru fiecare dintre aceste defecte, dar mai întâi ele trebuie asumate. Un pacient care nu-și recunoaște boala și simptomele ei nu are cum să fie tratat eficient.
Cu trei excepții, revistele noastre cultural-literare au murit demult. Ceea ce vedem sunt stafiile lor.

NOTĂ: Autorul articolului cere scuze tuturor colegilor din presa culturală care s-ar simți lezați de unele afirmații din cuprinsul acestui text și mărturisește că nu a dorit decât să semnaleze aspectele neliniștitoare ale unui fenomen socio-cultural care tinde să ne facă inutili."
Ion SIMUȚ