De luni întregi, în România se duce o luptă aproape neverosimilă prin amploarea ei împotriva unui singur om, luat la țintă de întregul sistem clientelar construit în ultimele decenii. Ilie Bolojan a reușit performanța rară de a stârni, simultan, furia politrucilor, a sinecuriștilor din administrație, a privilegiaților din justiție, a sindicaliștilor care își mână ca pe oi colegii incapabili să înțeleagă că „de câți bani, atâta pește”, a unor televiziuni și site-uri care trăiesc din contracte cu partidele, a tuturor „specialilor”...
Au tras în el cu tot ce au avut la dispoziție. L-au făcut hoț de TIR-uri, demolator de statui românești, dictator, contabil, rigid, Ayatollah încruntat, Mesia de carton... Paradoxul este că exact cei care decenii la rând au vândut iluzii și au promis lapte și miere în timp ce devalizau banul public îl acuză pe unul dintre puținii politicieni care și-au asumat măsuri nepopulare că ar juca rolul salvatorului providențial.
În realitate, vina lui Bolojan e cu totul alta. Nu este alunecos, nu pălăvrăgește în parabole, nu mestecă limba de lemn și nu se scaldă în promiscuitatea care a ajuns să țină loc de politică. Într-o țară care seamănă tot mai mult cu o combinație între un Fanar în putrefacție și un Disneyland sclipicios, anume construit pentru amețirea prostimii, a refuzat să intre în jocul în care toți mimau schimbarea, dar nimeni nu schimba nimic.
Locatarii sistemului au simțit imediat că Bolojan nu este de-al lor, că nu poate fi dresat și că, mai grav, chiar vrea să-l schimbe. Cum să nu intre în panică cei care și-au construit cariere și averi din aranjamente când aud că cineva vorbește despre limite, transparență și responsabilitate? Cum să nu reacționeze violent când sunt publicate liste, precum cea a firmelor „băieților deștepți” din energie ori a profitorilor vilelor de protocol ale RAPPS, pe care le-ar fi vrut secrete, sau când sunt închise robinete prin care banii publici au fost scurși în conturi private?
De aceea atacurile s-au înmulțit și au devenit tot mai disperate. Nu pentru că Bolojan ar fi amenințat democrația, ci pentru că a făcut ceva ce sistemul nu admite: a ridicat batista de pe țambal, a răsturnat taraba din templu, a aprins luminile în cămări, a scos la vedere ce era ascuns.
Oamenii au observat asta. Inclusiv cum, mai nou, justiția suspendă cu o viteză uluitoare deciziile unui partid pe care Bolojan îl vrea fără secături, în timp ce aceeași justiție îngroapă, prin prescriere, dosarele marilor corupți. Au văzut diferența dintre cel care își pune în joc numele pentru măsuri nepopulare și cei care promit lapte și miere, dar își iau țara ca o pradă.
Miza nu mai este de mult Ilie Bolojan, ci dacă România poate ieși din liniștea mocirloasă în care s-a bălăcit atâta vreme, complice la propriul faliment. Războiul nu se încheie cu vreun congres, indiferent dacă Bolojan sfârșește cu scut, victorios, sau pe scut, răpus. Dar, dacă această operațiune specială - nu doar contra lui Bolojan, cât a unor valori pe care acesta le revendică - va reuși, nu vom avea nevoie de niciun exercițiu de imaginație pentru a vedea ce urmează. Exact ce a fost și până acum.