O fac direct, în măsura în care cumpăr bilete (nu primesc, de favoare) şi asist la spectacole, iar indirect prin taxele şi impozitele ce alimentează instituţiile angajatoare. Dacă nu fac nici una, nici alta, susţinerea e doar gargară (fie ea şi exprimată "artistic") sau cel mult asistenţă psihologică (le poate ridica moralul, dar nu să le achite facturile). Restul e operetă.
Despre intenţiile lui Ilie Bolojan de a comasa cele două teatre, cu ansamblurile folclorice aferente (ciudată organizare, dar la vremea ei n-a stârnit proteste), cu Filarmonica, probabil într-o Companie Artistică Oradea/Bihor, precum şi de a face contracte de muncă artiştilor (unora) pe perioadă determinată (ceea ce la noi e bizar, poate chiar contraproductiv, dar firesc în ţări realmente producătoare şi consumatoare de cultură), nu pot spune, acum, dacă sunt de bine sau de rău. Cred, aproape în egală măsură, că poate ieşi bine, dar şi să se lase rău de tot. Depinde care sunt cu adevărat planurile, încă necunoscute.
Deocamdată, observ că Bolojan s-a legat la cap fără să-i fi dat cineva în el (eu preferam să "intre" întâi în instituţii ca DGASPC), dar şi că reforma lui nu ameninţă condiţia artiştilor, ci pe a funcţionarilor culturali, atât din birouri (mai ales), cât şi de pe scenă (căci avem Îndrăgiţi şi Îndrăgite, dar şi Împinge-tava 4 care se nasc talente şi mor speranţe, şi care din lipsă de har ori de alură, pur şi simplu, nu pot aspira mai sus fără să falseze).
Urmărind thrillerul Bolojan vs Artişti, e impresionantă solidarizarea acestora (inclusiv a cobreslaşilor din alte oraşe) şi a publicului (nu şi a unor politruci care s-au lipit de manifestul de vinerea trecută). Pe de alta, e frustrant, enervant, că preşedintele CJ Bihor îi lasă pe toţi să fiarbă în suc propriu, neexpunându-şi public intenţiile.
Atenţie, însă, cei care îi pot deveni victime ar face o mare eroare să-l subestimeze, considerându-l un Bolovan birtinez acultural: pot paria că s-a documentat beton, consultându-se cu nume prestigioase din domeniu, din ţară şi de afară. La fel, şi-ar păcăli suporterii îngroşând povestea că liberalul a pus ochii pe ei ca să facă economii, nu ca să le ceară, de fapt, creşterea performanţei.
Cert e că, punându-le în discuţie condiţia de bugetari a artiştilor (căci asta face, în fond), Bolojan şi-a pus propria piele la bătaie, iar din confruntarea asta nu are şanse să iasă decât pe scut. Artiştii sunt funciarmente iubiţi de public, pe când politicienii au în însăşi fişa postului să încaseze dispreţul public. Artiştii pot fi judecaţi de spectatori, ba se şi lasă "ucişi" de cronicari, dar nu evaluaţi de politicieni, de la care aşteaptă doar să le asigure întocmai şi la timp finanţarea cuvenită ca "formatori" şi "entertaineri" ai poporului (în masă sau prin elitele consumatoare).
Până una-alta, cred că artiştii au căzut într-o capcană, făcând cam fix ce urmăreşte Bolojan de la ei: au ieşit să performeze (uniţi!) în stradă, ceea ce li s-ar putea pretinde tot mai mult pe viitor. În fond, aşa s-a şi născut teatrul, în aer liber...