Munca este calea spre o viaţă cinstită şi spre mântuire. Aşa e încredinţat preotul romano-catolic din Belfir, Kiss Marton, al cărui nume a ajuns cunoscut dincolo de marginile satului pentru devotamentul cu care adună copii abandonaţi şi îi educă pentru a scoate din ei oameni de ispravă.

"Doi ani de slujire mi-au trebuit să-mi dau seama ce-i pot învăţa: să fie cinstiţi, să înveţe şi să nu se sperie de muncă, pentru că fiecare om are o minte şi două mâini muncitoare pe care nu i le poate nimeni lua". Obişnuit el însuşi cu munca după cinci ani în minele din Valea Jiului, părintele şi-a transformat casa parohială într-un fel de kibutz, cum spune el, unde toţi îşi împart timpul între carte, joacă şi lucrul în grădina cu legume ori la mica fermă ce le asigură pâinea cea de toate zilele.

Miner, popă, vânător de şoareci

06 Kiss Marton.jpgPărintele Kiss Marton (foto) e învăţat să muncească de când se ştie. Născut într-o familie modestă din Târgu Mureş, care avea de hrănit patru copii, la 18 ani a plecat de acasă să-şi facă un rost. Cinci ani a lucrat în Valea Jiului ca electrician de mină, fără a uita ca o parte din câştig s-o trimită unei surori care are de crescut 10 copii.

Dintr-o dată, prin '94, a avut o revelaţie şi s-a hotărât să se facă preot. Nu povesteşte, din pudoare, ce anume i-a schimbat viaţa, dar în acel an a început Teologia la Alba Iulia, iar în 1997 era hirotonit preot. În aceeaşi vară, episcopul Oradiei, Tempfli Jozsef, i-a propus parohia din Belfir, care era "descoperită" , fără preot, de trei ani. A acceptat, iar de atunci îi păstoreşte pe romano-catolicii de aici şi din două sate arădene vecine, Beliu şi Bocsig.

"Aveam 27 de ani şi, ca orice tânăr, eram plin de ambiţie chiar dacă, la drept vorbind, nu prea ştiam ce aveam de făcut", mărturiseşte părintele Marton. Nu că n-ar fi avut de lucru, ba dimpotrivă. Conacul bisericii, construit în 1902 şi folosit decenii întregi ca siloz de cereale, trebuia reparat din temelii. "Prin acoperiş se vedea cerul, iar şoarecii mişunau peste tot. Din iulie până în septembrie am tot adunat şoareci. Seara, înainte de culcare, verificam sub pat şi sub pernă să nu mă trezesc cu unul în aşternut".

A doua iluminare

Localnicii nu prea frecventau biserica, recunoaşte preotul. "Nu cred că după asta se cunoaşte creştinul", adaugă el, dar trebuia să schimbe totuşi lucrurile. Mai greu i-a fost că în sat nu erau "intelectuali" care să-l sprijine. "Să nu credeţi că aveam pretenţia să fie oameni cu facultate, dar nu erau nici absolvenţi de liceu, cu bacalaureat".

Curând a realizat că "dacă era să fac ceva, să aduc puţină iluminare, cu copiii trebuia să încep". Aşa s-a decis să se ocupe mai ales de cei mici, să afle cum i-ar putea ajuta. "Discutam cu ei, încercam să-i învăţ tot felul de lucruri, nu numai bisericeşti, dar mi-am dat seama că acasă se loveşte fiecare de probleme şi că poate nici nu le făcea bine unora că se întorc lângă părinţi care beau".

Căutând soluţii pentru o "iluminare morală", părintele Marton şi-a amintit că la Deva funcţiona o asociaţie, Kolping, astfel denumită după numele unui preot german de acum 200 de ani al cărui ţel era să ajute tinerii nevoiaşi să devină meşteşugari pentru a-şi câştiga existenţa. De altfel, deviza Kolping - "Fiţi părinţi ocrotitori, deveniţi profesionişti în meseria voastră şi fiţi cetăţeni adevăraţi" - avea să devină şi principiul său călăuzitor.

"Mi-am dat seama că nu era realist să îşi propună cineva ca aceşti copii să devină doctori, ingineri, avocaţi, că nu poate nimeni să toarne cartea cu pâlnia în capul lor, ci mai realist era să înveţe o meserie. Am hotărât să aplic şi eu acest principiu", povesteşte părintele. A luat legătura cu asociaţia din Deva, care îngrijea copii săraci, abandonaţi de părinţi sau orfani, şi a decis să "copieze" modelul.

"Export-import"

Primul experiment a fost trimiterea a cinci copii din Belfir şi din împrejurimi, cu vârste între 9 şi 14 ani, la Deva şi la Debreţin, pentru a fi şcoliţi pe cheltuiala asociaţiei şi a unei fundaţii, Sf. Francisc. "Am sperat că după ce termină şcoala se vor întoarce în sat ca să-l ridice. A fost şi un eşec, şi o reuşită". Rateu pentru că tinerii nu au vrut să revină, succes pentru că şi-au făcut un rost! "Băiatul care a studiat la Debreţin s-a specializat în IT şi lucrează acum pentru o firmă importantă din Elveţia", spune părintele Marton.

Între timp, preotul a înfiinţat şi el o asociaţie Kolping la Belfir, pentru a nu mai apela la ajutorul altora. La început, sătenii au crezut că o să aducă "ajutoare" din străinătate, dar a ales altă strategie. "Este evident că o dezvoltare economică nu poate să vină decât după o întărire morală şi socială", explică părintele, aşa că a preferat să lucreze tot cu copiii. "Le-am spus prietenilor din Deva că pot face în clădirea aceasta o casă de copii. Au făcut ei un proiect şi am renovat-o, iar apoi mi-au trimis trei copii în îngrijire. Cei mai răi, nu glumesc! Trei băieţi de 7, 10 şi 12 ani. Erau neastâmpăraţi, nu voiau să înveţe şi să facă nimic. Dar am reuşit să-i "frământ". Acum toţi trei sunt muncitori la Valea lui Mihai, în fabrici de încălţăminte şi într-o brutărie. Sunt mândru că nu au ajuns infractori, ci îşi câştigă pâinea cinstit. Asta şi voiam: să iasă de aici oameni dintr-o bucată şi cetăţeni buni".

"Prestator de servicii sociale"

Ca să nu aibă probleme cu legea, la mijlocul anilor 2000 părintele Marton a făcut demersurile pentru ca asociaţia să fie acreditată ca "prestator de servicii sociale", iar casa a fost declarată centru de îngrijiri de tip familial. De atunci i-au trecut prin mâini mai bine de 100 de copii. "Am avut un băiat care a făcut facultatea şi este inspector de alimentaţie publică la Oradea. O fată a devenit educatoare la Salonta. Alt băiat, care a ajuns aici fiindcă mama lui a intrat la închisoare, învaţă acum la Liceul Catolic în Oradea", înşiră el câteva exemple.

Care a fost cea mai grea încercare? Acum vreo trei ani, la solicitarea Primăriei Salonta, a luat în grijă o femeie cu cinci copii, printre care unul de 6 luni, iar altul de 2 ani. "Pe fiecare i-a făcut cu alt bărbat. După câteva săptămâni, femeia a aflat că unul din aceştia ieşise din închisoare şi a fugit cu el. M-am speriat un pic, că toată ziua duceam micuţii pe la doctori", povesteşte preotul.

Cu toate astea, nu s-a dat bătut, iar acum are o "serie" de 14 copii. Nouă sunt elevi la Liceul Catolic Sz. Laszlo şi la Liceul de Artă din Oradea, unde şi stau la internat în timpul săptămânii. Ceilalţi cinci sunt elevi la Belfir şi la Tinca. Pentru patru fete a cumpărat de curând un apartament în Oradea, şi e mândru că se gospodăresc singure şi nu fac prostii. "Le-am spus să fie cuminţi şi le vizitez inopinat ca să mă asigur de asta!".

Fără discriminări

Deşi romano-catolic şi maghiar, părintele Marton nu face deosebiri de confesiune ori de naţionalitate, îngrijind şi copii reformaţi, ortodocşi şi greco-catolici, deci şi români. "Se mai ciondănesc ei, ca toţi copiii, mai ales când sunt mici, dar cu timpul învaţă să fie prieteni".

E cât se poate de adevărat, confirmă un "absolvent" crescut aici din clasa a VIII-a, când părinţii săi au plecat în altă parte a ţării. "Când am ajuns la Belfir nu ştiam o boabă ungureşte şi nici copiii maghiari nu prea înţelegeau româneşte. Învăţăm fiecare unii de la alţii", spune Horaţiu. Tânărul e atât de ataşat de acest loc încât, deşi a terminat şcoala în vară, s-a întors ca voluntar. Numai bine pentru a-i fi ca un frate mai mare lui Marius, un adolescent ajuns aici la recomandarea preotului romano-catolic din Fughiu, după ce bunica sa a murit, iar tatăl, robit de alcool, nu l-a putut creşte cumsecade.

"În vacanţe mergem în excursii şi drumeţii, dar primim şi oaspeţi. Pentru că avem mult spaţiu, vara facem aici camping pentru copii din alte părţi ale judeţului", spune părintele Marton. Mai mult, sătenii au început să le devină prieteni, aşa că de câţiva ani, de Sf. Ştefan, se adună toţi aici pentru a sărbători ziua satului.

Un mic falanster

Cu toate că adună copii orfani, alungaţi, neglijaţi sau abuzaţi de părinţi, părintele Marton nu a cerut niciodată bani de la stat pentru întreţinerea lor. Pentru fiecare primeşte lunar, conform legii, doar câte 90 lei, iar alocaţiile copiilor se adună în conturi bancare la care au acces când devin majori.

În rest, comunitatea se gospodăreşte singură. "După ce vin de la şcoală, copiii participă la un program comun: masă, odihnă, lecţii, gospodărie. Le-am spus că nu suntem aşa bogaţi încât să angajăm oameni care să muncească în locul nostru, aşa că fiecare ajută, după puteri, la bucătărie, în grădina cu legume şi în micro-ferma unde creştem capre, găini şi porci. Este un mic falanster, un fel de kibutz în care încercăm să ne descurcăm cât putem prin forţele noastre", spune părintele Marton.

Cât despre învăţătura religioasă, "încerc să-i îndrum spre biserică, dar nu-i forţez", zice preotul, cu simplitate şi cu convingerea că, oricum, iubirea nu se obţine cu forţa. Cu atât mai puţin a copiilor, fiinţele în care, tot el spune, "Dumnezeu a împachetat cea mai mare iubire".


VORBE DE BINE
Un exemplu de urmat

Localnicii, pedagogii şi asistenţii sociali au numai vorbe de laudă despre munca părintelui Marton de la Belfir. "Este de ajutor comunităţii mai ales prin exemplul pe care îl dă", spune viceprimarul comunei Tinca, Lucian Luca. "Copiii părintelui Marton nu lipsesc de la şcoală şi sunt cuviincioşi. Le-am vizitat căminul şi am rămas impresionat de ordinea şi curăţenia pe care am văzut-o de fiecare dată", povesteşte şi Alexandru Kormidesz, profesor la Liceul Nicolae Jiga din Tinca.

Kovacs Panni, angajată a Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi pentru Protecţia Copilului Bihor, spune că centrul de la Belfir este verificat periodic fără să se fi găsit până acum vreo neregulă, cât de mică. "La Belfir copiii ajung la recomandarea asistenţilor sociali din primării, care anunţă DGASPC. Pentru fiecare este numit un manager de caz care decide unde să fie îngrijit şi le verifică periodic situaţia", explică asistenta socială.