Promovat încă din toamnă, când exaltaţii pretindeau că putea influenţa alegerile prezidenţiale, ultimul lung-metraj al lui Tudor Giurgiu, "De ce eu?", speculează din plin încărcătura politică şi judiciară a poveştii care a stat la baza realizării lui.

Cunoscând-o din 2002, când tânărul procuror Cristian Panait era trimis să-l ancheteze pe mult mai hârşitul coleg de la Parchetul Bihor, Alexandru Lele, publicul orădean a participat masiv miercurea trecută la premiera locală. Cei, nu puţini, care se aşteptau la "dezvăluiri", s-au înşelat însă: deşi "bazat pe fapte reale", filmul nu dezvăluie nimic, regizorul nedezlegând misterele pe care doar Justiţia le-ar fi putut lămuri. Aşa că spectatorii celor care, "buni" şi "răi", au marcat ultimele zile din viaţa lui Panait, sunt liberi să dea verdicte după cum vor.

La început a fost povestea

Premiera celui de-al treilea film semnat de Tudor Giurgiu a suscitat orădenilor un interes special nu din motive estetice, ci prin subiect. Povestea e cunoscută: sinuciderea tânărului Cristian Panait, trimis în martie 2002 de la Parchetul Curţii Supreme să-i facă dosar, pentru corupţie şi abuz în serviciu, procurorului orădean Alexandru Lele, la un an după ce acesta îl arestase pe Adrian Tărău, fiul prefectului Aurel Tărău, pentru contrabandă cu produse petroliere. Cazul despre care premierul de atunci, Adrian Năstase, comenta spunând că nu crede în "arestările de vineri seară"...

Pornit să facă o percheziţie la domiciliul lui Lele, Panait s-a trezit însă în faţa unei surprize: acţiunea fusese deconspirată suspectului (în ciuda gravităţii detaliului, niciodată nu s-a vorbit despre asta!), care îl aştepta avându-i alături pe redactorul-şef al TVS, Florin Ardelean, şi pe cameramanul Sandor Nyulas. Motivul? Lele se temea ca anchetatorii să nu-i planteze vreo "probă" care să-l incrimineze. După ce i-a explicat, în zadar, că percheziţia cu presă nu era conformă procedurilor, Panait, vizibil scos din fire, s-a lăsat păgubaş şi s-a întors în Capitală. După 10 zile, răstimp în care, invocând lipsa de probe, a refuzat să semneze punerea lui Lele sub acuzare, s-a aruncat de pe terasa blocului în care locuia, ceea ce a făcut presa vremii să vorbească despre o sinucidere provocată de şefii care l-au presat să-l "înfunde" cu orice preţ pe procurorul orădean.

Real şi ficţionar

"De ce eu?" e bazat pe fapte reale, spune Giurgiu, precizând că s-a documentat riguros, deşi în realitate filmul este doar pornit de la fapte reale, nu întemeiat pe ele. De altfel, regizorul admite că golurile de informaţie le-a umplut cu propria imaginaţie. Naraţiunea cinematografică urmează, deci, doar în parte povestea reală, reconstituită din ziare, din discuţiile cu Lele, cu foşti colegi, studenţi şi rude ale procurorului Panait, pentru a-l prezenta agonizând în ultimele zile de viaţă, frânt între încrederea în dreptatea pe care era chemat s-o facă şi decepţia pe care i-a provocat-o "sistemul".

E de remarcat însă că filmul, deşi include un astfel de pasaj (înregistrarea percheziţiei), nu e un cine-verite, regizorul şi mai ales scenaristul (Loredana Novak) permiţându-şi toate libertăţile. Ca urmare, independent de calitatea sa artistică, e tezist şi chiar manipulator. În ciuda faptului că personajele reale sunt ştiute, în film au fost "codate" (procurorul Cristian Panait a devenit Cristian Panduru, fiul fostului prefect Tărău - Haidău, procurorul Lele - Leca etc.), poate tocmai pentru a justifica hiatul real-ficţional.

Mai important, deşi în epocă nimeni nu făcea asemenea conexiuni, filmul susţine că Tărău era doar un pion într-o afacere aparţinând de fapt "serviciilor", la fel ca în dosarul "Jimbolia" (într-un cadru e prezentată, ca şi cum ar fi fost o spicuire din presa vremii, o pagină de ziar cu titlul "SRI - capul caracatiţei Haidău!"). La fel, chiar dacă în realitate echipa TVS nu a surprins nicio tentativă a echipei lui Panait de a planta probe în casa lui Lele, filmul bagă o astfel de scenă, ostentativ, în ochii spectatorilor. Totul pentru a sublinia un secret al lui Polichinelle, că în guvernarea Năstase corupţia era generalizată, sistemică.

Pe politică

Însuşi marketingul filmului a profitat de contextele politice: înaintea prezidenţialelor de anul trecut, deşi neterminată, pelicula a fost proiectată în Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Timişoara, regizorul neezitând să pomenească numele premierului Victor Ponta, fost coleg cu Panait, despre care se specula că ar fi fost ultima persoană care l-a văzut în viaţă şi chiar că l-ar fi împins spre sinucidere. "Nimeni nu ştia că Ponta va ajunge ce a ajuns şi, probabil, ce va mai ajunge", spunea el sibilinic. Cum, însă, nu doar că Ponta (care fusese coleg cu Panait doar până în 2001) n-a ajuns preşedinte, ulterior a întors-o: "A fost o intoxicare a mass-media, nimeni nu poate dovedi, cu fapte, că Ponta a fost implicat într-un fel sau în altul în acest caz".

Tot în campanie, jurnalistul Robert Turcescu, ales de regizor să "intervieveze" un politican (deşi în 2002 încă nu făcea emisiuni TV), anunţa că filmul urma să-l "distrugă" pe premier. Culmea ironiei, după finalizarea producţiei, Turcescu însuşi avea să se deconspire ca "agent" "acoperit", sporind psihoza...

Republica procurorilor

Firul roşu e, aşadar, omnipotenţa vechii Securităţi, teză susţinută şi în penultima scenă, când Panduru primeşte răspunsul la întrebarea din titlul filmului: vizitându-şi şeful direct, acesta îi dezvăluie că "serviciile" îl urmăriseră încă din studenţie şi îl monitorizau în toate ipostazele, atât făcând jogging prin Cişmigiu, cât şi amor, fie cu iubita "oficială", fie cu studenta pe care o "călărea" ilicit.

După proiecţie, fostul procuror Alexandru Lele a repetat în faţa spectatorilor ideea "sistemului" care (sin)ucide răzvrătiţii. Deşi el însuşi a deranjat "sistemul" (şi n-a murit), Lele a întărit că pentru a-şi executa misiunile procurorii inventează probe, iar atunci când refuză să le fabrice sunt ei înşişi executaţi. "E un film despre o crimă, o crimă pe care a făcut-o un sistem, dar autorul ei nu a fost tras la răspundere. Abia când Tudor Giurgiu va face un film despre asta se va putea spune că nu au învins serviciile", a plusat Lele.

Cum, însă, între timp s-a dovedit că "serviciile" nu domină politica şi justiţia într-atât încât să dicteze cine câştigă şi cine pierde nici alegerile, nici procesele (iată, "acoperitul" Ponta a eşuat), Tudor Giurgiu a replicat, mai rezonabil, că preferă totuşi "Republica procurorilor": "Eu înţeleg că e un fel de isterie mediatică, că s-ar putea să fie nişte abuzuri de interpretare (n.r. - din partea unor procurori care trimit în judecată politicieni sau oameni de afaceri acuzaţi de corupţie), dar să ne uităm înapoi în anii 2000: era linişte, linişte totală. Eu prefer o Republică a procurorilor, care se luptă pentru dreptate, pentru principii".

Fără happy-end

Cu toate că în general oamenii aderă la teoriile conspiraţioniste şi condamnă pauşal "sistemul" în loc să individualizeze vinovăţii personale, spectatorul lui "De ce eu?" are la dispoziţie, în ciuda dinainte cunoscutului sfârşit tragic al protagonistului, un final deschis. După cum nu rezolvă (de fapt, nici nu se ocupă de ea) dilema dacă cel pe care îl ancheta "merita" să fie cercetat (Cristian Panduru le-a spus şefilor doar că n-a reuşit să adune probele împotriva lui Leca), filmul îl lasă chiar şi pe "erou" tot la aprecierea subiectivă a spectatorului. A refuzat să participe la un complot pentru că şi-a ascultat conştiinţa şi a rămas în litera legii sau a cedat de teamă că putea deveni la rându-i o victimă, atunci când "sistemul" ar fi decis să se descotorosească de el?

Aşa că, spre deosebire de un thriller hollywoodian, "De ce eu?" nu îţi livrează nici măcar iluzia că dreptatea a fost făcută. Eventual, că a fost împărţită nedreptatea...

RECHIZITORIU
Portretul necunoscut al lui Lele

Dacă în filmul lui Tudor Giurgiu fostul procuror Lele apare de partea "Binelui", nu la fel se poate spune despre portretul care i-a fost făcut într-un "caiet de sală" pe care două necunoscute l-au împărţit spectatorilor orădeni la intrare. Intitulat "Acest material demonstrează fără echivoc că Lele Alexandru Florian nu este nicidecum un erou, ci autorul moral al sinuciderii procurorului Cristian Panait", documentul întins pe 22 pagini reprezintă, de fapt, un rezumat al rechizitoriului prin care Lele a fost trimis în judecată în 2002, pentru fapte grave de corupţie.

Cele mai grave datează din anii 1999 şi 2000, când i-ar fi vândut pe 20.000 dolari afaceristului Viorel Ştiube, cercetat pentru evaziune, un dosar şi informaţii cu potenţial de şantaj despre soţii Chirculescu (în prezent unul procuror la DNA, celălalt la DIICOT), şi tot de la Ştiube ar fi primit, printr-un avocat, 10.000 mărci germane, ca să îngroape un dosar privind furtul unei maşini de către fratele afaceristului.

Plimbat pe la mai multe instanţe, dosarul lui Lele n-a fost judecat niciodată, din cauza unei erori formale, rechizitoriul fiind semnat de adjunctul, nu de şeful Parchetului General. Ca atare, dosarul a fost înapoiat procurorilor, care, ulterior, într-un context mult mai favorabil lui, l-au scos de sub urmărire. În 2008, Lele a fost repus procuror la Parchetul Bihor, până în 2010, când s-a pensionat şi a trecut de cealaltă parte a baricadei, ca avocat. Culmea ironiei, atât Lele, cât şi "clientul" său, Tărău, au fost despăgubiţi de statul român, pentru "persecuţiile" suferite.

Citiţi pe această temă şi comentariul "Cristian Tudor Popescu critică filmul "De ce eu?": Procurorul Panait s-a sinucis ca să nu fie omorât"