Cu ani în urmă, proprietarul şi totodată bucătarul-şef al unui restaurant din Oradea (omului chiar îi place ce face, de aceea lucrează cot la cot cu angajaţii) îmi mărturisea că are clienţi care, în loc să iasă seara în oraş ca să se bucure cu adevărat de o cină deosebită, îşi trimit menajerele ori şoferii să le ducă mâncarea "la sufertaş".
Mi-am amintit povestea după ce, săptămâna trecută, am asistat la o mică ceremonie prin care un grup de americani a predat Spitalului Judeţean o donaţie de aproape 300.000 de dolari, constând în aparatură medicală la cel mai pretenţios standard mondial. M-a impresionat, în contrast cu meschinăria parveniţilor autohtoni, nu atât valoarea mare a donaţiei, cât faptul că oamenii care au făcut-o au ţinut să-i cunoască pe cei care urmează s-o folosească.
L-am remarcat mai ales pe cel mai important donator, o doamnă de 91 de ani, vârstă la care e o aventură şi ieşirea în parc, darămite traversarea Oceanului într-un scaun incomod de avion, preţ de 10-12 ceasuri. "Am auzit de acest proiect de la prietena mea, ei i se cuvin laudele", a spus cu modestie bătrânica, stânjenită de atenţia primită de la oficialii Consiliului Judeţean şi ai Primăriei Oradea. Lângă ea, tot tăcută, cu un chip de Whoopi Goldberg într-un rol dramatic, şedea o doamnă de vârstă mijlocie, asistentă medicală la secţia de neurologie a unui spital californian, care a părut că-şi face doar datoria prin donaţia personală, a doua ca valoare.
Desigur, de America tuturor posibilităţilor, dar mai ales a obişnuinţei de a face bine inculcată copiilor încă de la vârsta şcolară (ştiaţi că elevii americani sunt educaţi să doneze săptămânal copiilor săraci o parte din propriii bani de buzunar?), suntem foarte, foarte departe. Ne despart nu doar 10.000 de kilometri, ci şi o mentalitate care ne amăgeşte că binele e o chestiune strict personală, nu un bun care, cu cât e împărtăşit mai multora în jur, cu atât devine mai de preţ.
În timp ce priveam spre străini, m-am întrebat ce blestem face ca, de pildă, în Oradea, unde trăiesc totuşi zeci de milionari, să existe doar doi filantropi care donează în mod constant şi cu ţintă (Zoltan Teszari şi Alexander Mudura) şi nu mai mult de câteva sute de alţi altruişti care, neavând la fel de mulţi bani, îşi oferă propria muncă şi propriul timp. Ce ciudăţenie face ca la nivel naţional cei mai mari mecenaţi să fie doi "moguli" (Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu), un al treilea bogătan (Gigi Becali) remarcându-se şi el, dar mai degrabă prin dărnicia faţă de milogi decât către cei ale căror vieţi ar putea să le schimbe cu adevărat?...
Nu vreau să critic pe nimeni. Doar întreb: ce ne face atât de egoişti? Să fie comunismul, care ne-a forţat la o falsă egalitate de care încercăm acum să scăpăm fiecare pe cont propriu?...