În timp ce cozile din faţa farmaciilor s-au mutat pe tăcute în sălile de aşteptare ale laboratoarelor medicale, astfel încât criza din sistem să nu fie vizibilă din stradă, ministrul Sănătăţii anunţă că numărul spitalelor trebuie reduse de la 450 la 150. Aşa, din burtă, fără nicio analiză.
S-ar zice că ministrul a vorbit fără el, dar Murphy ne învaţă că dacă există o infimă şansă să se întâmple ceva rău, atunci sigur se va întâmpla. În plus, filmul ăsta cu desfiinţarea de spitale l-am mai trăit cu vreo zece ani în urmă, când unele spitale au fost transformate în aşa zise centre de permanenţă, lipsite de aparatură şi de personal.
În Bihor, reducerea ar însemna ca din 15 spitale să rămână 5. Fie se vor desfiinţa toate spitalele din restul judeţului şi vor rămâne doar cele 5 din Oradea, fie aici va rămâne unul singur, la fel ca la Beiuş, Salonta, Aleşd şi Marghita.
În a doua ipoteză, orădencele n-au decât să nască alături de pacienţii cu boli venerice, entorse, cancere ori hepatite. În prima variantă, spitalele specializate rămase la Oradea vor fi luate cu asalt de zecile de mii de bihoreni lăsaţi fără asistenţă spitalicească în micile oraşe.
În ciuda apropiatei catastrofe, nimeni nu o ia în serios. Probabil că încă nu doare destul, dar problema va exploda curând ca un buboi în care nu mai încape puroiul. Dovadă e faptul că, oricât de politic ar fi numiţi, chiar noii manageri de spitale sunt alarmaţi că de la 1 octombrie nu vor mai avea bani, nici pentru salarii, nici pentru tratamente.
Nu pricep de ce nu ne ocupăm de pericolul iminent, ci ne strofocăm pentru urgenţa legilor educaţiei, deşi acestea se vor aplica abia la anul. Văd doar că, dacă până acum puneam carul înaintea boilor, de-o vreme îl cam transformăm în dric.