Cu trei decenii în urmă, Moş Gerilă ieşea din scenă urât, la fel cum intrase, călare pe recuzita comunistă, deschizând şansa revenirii lui Moş Crăciun. În vara următoare, unul dintre bodyguarzii ideologici ai defunctului Gerilă prevestea că până la "România normală" urma să trecem printr-un purgatoriu de 20 de ani.

Iată, se împlinesc 30 de ani şi tot n-am ieşit deplin la lumină. Ne îndreptăm, totuşi, spre ea, fiindcă am cucerit libertatea. Libertatea de a ne spune gândurile, nemulţumirile, ideile. N-am ştiut, ce-i drept, s-o folosim, ba ne-am şi temut de ea, fiindu-ne parcă teamă să ieşim din ţarc, la fel ca unui prizonier cu picioarele atrofiate. În Duminica Orbului am votat să batem pasul pe loc, nu să înaintăm.

A fost păcatul originar al noii ţări pe care am construit-o, cu toate strâmbătăţile ei. Cu cetăţeni care nu îşi respectă bătrânii şi nu-şi protejează copiii. Cu pensii speciale pentru torţionari şi umilinţe pentru cei care au făcut istorie în trecutul mai îndepărtat ori performanţă în cel apropiat. Cu sinecuri pentru agramaţi şi merituoşi ignoraţi. Cu o justiţie arogantă şi arghirofilă, năclăită în litera legii şi surdă la spiritul ei. Cu malversaţii colosale, care ne-au făcut fără autostrăzi, apă şi canalizare, cu politruci care le promit pe toate şi băieţi deştepţi care le prind în studii de fezabilitate ce expiră de la o guvernare la alta.

Cu exoduri dureroase de cetăţeni sătui să aştepte deşteptarea celorlalţi. Cu populisme deşănţate livrate contra voturilor de azi şi costuri incomensurabile scadente mâine. Cu sindicate cărora le pasă de lucrători pe sărite, din patru în patru ani, când îi vând pe nimic celor care le dau mai mult. Cu profesori fără vocaţie, dar cu ifose şi pretenţii. Cu ingineri care încep să înveţe meserie abia după ce scapă din băncile Politehnicii şi numai dacă au şansa să mai prindă câte un profesionist încă neretras. Cu medici care caută nu suferinţele, ci buzunarele bolnavilor...

Şi, totuşi, România ieşită din epoca lui Moş Gerilă s-a schimbat mult. Uitaţi-vă numai la hainele noastre, la obiectele pe care le folosim, la pozele pe care le facem. La oraşele în care trăim. Chiar dacă multe sunt încă neglijate de propriii edili, destule altele s-au scuturat de cenuşiu, devenind modele de urmat. În spitale nu mai bântuie frigul şi veşnica lipsă de medicamente. Nu mai stăm la cozi pentru un litru de lapte, zece ouă, trei banane. Nu mai suntem captivi locurilor unde ne-am căpătat buletinele. Nu mai tremurăm tăcuţi în faţa mai-marilor, îi luăm la rost cu tot mai multă hotărâre.

Ceea ce poate nu am înţeles în decembrie ’89 e că atunci doar am plantat un pom al libertăţii şi al prosperităţii, care nu avea, bineînţeles, cum să crească peste noapte. Chiar dacă nu l-am îngrijit cum se cuvenea, el totuşi rodeşte. Dacă am fi mai încrezători, mai muncitori, mai consecvenţi, dacă-i vom da lumină şi-l vom apăra de dăunători, ne va hrăni cu tot mai multă generozitate. Aveţi speranţă!