Trei oameni au contat în Bihor până în 2008: rectorul Teodor Maghiar, primarul Petru Filip şi şeful UDMR Alexandru Kiss. Inteligenţi, ambiţioşi (lacomi chiar), fiecare cu carisma sa, i-au dominat nu doar pe cei din proximitatea lor imediată, ci au decis destinele a 600.000 de oameni chiar dacă puţini au şi conştientizat asta.
Unchiul Maghiar s-a dus, Dumnezeu să-l odihnească, înainte să fi fost încarcerat pentru farsa de la Sorbonica. Filip a avut înţelepciunea să dispară teafăr şi la timp dintre orădeni, trăindu-şi amurgul ca senator PSD în biata Moldovă. Kiss este, însă, un caz special.
Unii nu înţeleg nici acum cum a putut deveni liderul UDMR Bihor, organizaţie care până la el se ocoşea doar cu elite. Dintr-un simplu depanator (nu că asta ar fi o problemă) cu cazier de contrabandist (asta trebuia să fie), a devenit baron sadea, cum numai dincolo de Carpaţi mai sunt. În scurt timp a strâns mai multă putere şi decât Maghiar, şi decât Filip. I-a fost suficient să se prindă că politica este de fapt putere, şi că fără el niciun alt politician nu putea avea nici măcar iluzia puterii. A ştiut, deci, să se facă indispensabil. A stors voturile propriei comunităţi şi le-a convertit în veto-uri atât în Consiliul Local, cât şi în cel Judeţean, cum bine spunea Tokes când critica transformarea UDMR în "partid etno-business". A vrut Filip, de pildă, majoritate la Primărie, să nu fie la mâna unui Consiliu ostil ori incoerent? A rezolvat Kiss: oamenii lui i-au votat proiectele, dar numai după ce boss-ul s-a asigurat că la capătul celălalt banul gros ajunge în punga lui. Aşa a jucat, aşa a câştigat. Ce, l-aţi auzit vreodată, pe el ori pe Seremi, că le-a blocat UDMR vreun proiect?
De ce i-a fost frică lui Kiss, însă, tot n-a scăpat. Obsedat să nu "cadă pe interceptări" (ştiaţi că dacă are ceva de discutat cu ai lui iese din birou de teama microfoanelor, iar mai nou trece dincolo de Borş pentru întâlnirile importante?), a fost agăţat tocmai de SRI, care l-a livrat apoi DNA. Sigur, a durat frustrant de mult (au existat şi "oameni ai legii" care l-au tratat ca pe un companion de club sau ca pe-un tovarăş de bordel), dar până la urmă dosarul a ajuns pe mâna unui "nebun", a unei "venituri" care s-a apucat să cureţe grajdul lui Augias, să dea la o parte slina strânsă cu anii.
"Pur şi simplu, cu cât citesc mai mult din dosar, cu atât mă simt mai vinovat", spunea Kiss anul trecut, la câteva minute după ce a scăpat de arest, încercând să ducă în derizoriu acţiunea DNA, ba chiar reproşând că era luat la întrebări după atât amar de ani. Jur, însă, că n-a minţit: a făcut o descriere perfectă. După ce am parcurs documentul cu atenţie, am ajuns la aceeaşi percepţie: cu cât citeam mai mult (atenţie, dosarul conţine nu poveşti, ci nume, sume, date), cu atât m-am convins mai abitir de soliditatea lui.
Îi invit pe cei care vor să înţeleagă de ce ne-a mers prost atât amar de vreme, orădenilor şi bihorenilor, să citească şi ei "Dosarul Kiss" în paginile BIHOREANULUI ce vor urma. E horror!