Societatea interbelică era una divizată, existând o elită, cea a industriaşilor, comercianţilor şi intelectualilor, precum şi o clasă a "marginalilor": săraci, şomeri, bolnavi, analfabeţi şi răufăcători. Oradea dintre cele două războaie mondiale i-a avut pe toţi, fiecare cu obiceiuri proprii.
BIHOREANUL vă arată cine făcea parte din înalta societate orădeană a anilor 1920 - 1930, care-i erau preocupările şi cum era ea văzută din afară.
High-Society de Oradea
Oradea interbelică era un oraş multietnic şi multiconfesional, cu economie şi cultură diverse. În 1930, urbea număra peste 88.800 locuitori, dintre care jumătate maghiari, iar un sfert români. Populaţia evreiască, deşi minoritară (16%), juca un rol important în economia locală, deţinând fabrici, magazine şi servicii.
Înalta societate formată în anii La Belle Epoque se deschidea tot mai mult către viaţa publică. Din ea făceau parte proprietari de fabrici, comercianţi, politicieni, militari, avocaţi, medici, profesori, ziarişti, artişti. Majoritatea frecventau restaurantele bune, concertele şi spectacolele de teatru, ocupându-şi restul timpului în cluburi, cercuri şi asociaţii profesionale, culturale şi de caritate.
Cei înstăriţi locuiau în apartamentele aflate în casele de raport (ceea ce azi numim palate) din centru, ridicate în anii 1900, şi în vile cu mai multe camere. Aveau acces la surse moderne de informaţii, precum radioul, iar vestimentaţia le era asigurată prin magazine şi croitorii de specialitate.
Arta spectacolului
Oamenii avuţi erau deseori văzuţi la concerte şi spectacole. Trupele de teatru stabile ofereau aproape în totalitate spectacole în limba maghiară, din 1928 începând şi cele în limba română.
Conform monografiilor Oradiei, pe scena teatrului local au jucat, pe lângă actorii orădeni, cei ai Naţionalului din Bucureşti, ai teatrelor din Cluj şi Timişoara şi ai trupelor particulare, precum cea a lui Toni Bulandra. Erau remarcate ţinutele elegante şi parfumurile fine ale "societăţii de mai sus", care urmărea comedii, drame şi operete, dar despre care presa spunea că nu avea "educaţia spectacolului".
Între marile concerte ale timpului au fost cele din 1923 şi 1927 ale violonistului George Enescu (foto), care umplea sălile cu public de toate etniile. Ziarul Tribuna relata că după fiecare arie interpretată "publicul extaziat izbucnea în aplauze atât de puternice încât ameninţa să prăbuşească sala".
Peisajul muzical era, însă, dominat de artiştii locali, de cei ai Conservatorului condus de Francisc Hubic şi de Corul Hilaria, care se adresau atât bogaţilor, cât şi maselor şi populaţiei rurale.
Baluri şi caritate
O preocupare constantă a elitei era participarea, exclusiv pe bază de invitaţie, la balurile organizate de diferite instituţii şi asociaţii. Presa le relata deseori atmosfera, insistând pe decorul şi meniul extravagant ori pe ţinuta participanţilor.
Între cele mai vizibile şi de anvergură erau balurile Reuniunii Femeilor Române. În 1927, un astfel de eveniment s-a ţinut în sala mare a Halei Comerciale (acum sediul Facultăţii de Medicină), unde a fost prezentă "întreaga elită românească din Oradea", iar doamnele "aproape toate erau îmbrăcate în port naţional".
Împreună cu Asociaţia Tinerimii Române, Reuniunea organiza în fiecare duminică ceaiuri dansante în sediul Casei Naţionale de pe actualul corso. "Elita Orăzii", de la militari şi medici la procurori şi primar, era invitată în număr mare la astfel de "reuniuni de caldă prietenie", achitând o "taxă de muzică". După model englezesc, ceaiurile începeau la ora 17, dansându-se tango, shimmy şi dublu-boston până seara.
Balurile Societăţii de binefacere Mircea atrăgeau şi ele publicul cu stare, de toate etniile, fiind organizate atât pentru delectarea participanţilor, cât şi pentru cauze sociale. În sala festivă a Cercului Catolic (azi Filarmonica), societatea organiza în 1925 un carnaval caritabil de Crăciun. Ziarul Nagyvárad arăta că "reprezentanţii lumii bune din Oradea purtau toalete din mătase, catifea şi dantele", sala fiind decorată cu lumini colorate, crengi de brad şi ţurţuri artificiali.
O cafea şi-un film
Orădenii avuţi frecventau cele mai bune restaurante şi cafenele din oraş, între care Lido (foto) din Parcul Eminescu (azi Libertăţii) şi Royal (azi Butoiul de aur), ambele apte să satisfacă "orice pretenţiune". Restaurantul Palace (azi Queen Mary) se prezenta drept "cel mai elegant şi cel mai somptuos din localitate", având o "bucătărie admirabilă". În cafenele se putea consuma şi alcool şi se juca biliard şi rummy.
Frecventat era şi cazinoul Tripoul, ziarul Tribuna scriind că "un om cu parale este atras la club fie pentru a-l despuia de parale, fie pentru a-l peria, dacă este vreun om influent". Aici se putea poposi oricând, căci funcţiona non-stop, iar câştigurile nu erau impozitate. Cazinoul nu era aproape niciodată reclamat, servind mulţi oameni cu influenţă, inclusiv ziarişti.
Timpul liber însemna şi mersul la cinema. În monografia cinematografului orădean, istoricul Kupán Árpád arată că Întreprinderea cinematografică locală era una dintre cele mai puternice din ţară. În centrul urbei erau mai multe săli, în actualele pieţe Unirii şi Ferdinand, precum şi pe strada Republicii. În clădirea Filarmonicii funcţionau cinematografele Excelsior şi Elisee, iar un alt stabiliment era în Velenţa.
Elita presei
Ziariştii orădeni se delectau şi ei cu activităţi culturale şi recreative în localul special amenajat al Clubului Ziariştilor din fostul hotel Rimanóczy. Clubul avea membri atât români, cât şi maghiari, scopul fiind de a-i apropia, de a le rezolva problemele, dar şi de a le oferi posibilităţi de timp liber. Chit că nu aveau câştiguri băneşti mari, ei păstrau atitudinea unei elite şi se purtau ca atare.
Fostul hotel găzduia conferinţe şi lansări de carte, concerte, audiţii radio şi petreceri. Între ele, seratele de Revelion erau "pline de senzaţie şi neîntrecute în cadouri şi veselie", cu tombole având ca premii servicii de porţelan, parfumuri, ciocolată şi şampanie. Spectacolele "live" erau susţinute atât de artişti locali, cât şi de pianişti, violonişti şi dansatori din străinătate. Erau prezentate concerte de muzică clasică şi modernă, dans de societate şi acrobatic, precum şi scamatorii şi momente de magie.
Apel contra luxului
Viaţa trepidantă din saloanele bogătaşilor era privită cu invidie şi dezamăgire de către marea masă, ea contrastând cu cea a omului obişnuit.
În 1923 ziarul Tribuna critica discrepanţa, arătând că importul produselor de lux destabiliza balanţa comercială. "Dacă toate femeile de suflet s-ar abţine vreo 4-5 luni de la cumpărături de lux, importul de obiecte de lux nu s-ar mai face, iar viaţa şi-ar relua cursul normal dinainte de război", aprecia gazeta. Cei care huzureau erau avertizaţi că îndatorau viitoarele generaţii, riscând să fie blestemaţi pentru că au ales să "treacă prin lume înfăşuraţi în mătăsuri şi blănuri". Publicistul George Bota îi numea veritabile "muşte umane".
Tot în 1923, ziarul Nagyvárad publica un articol-apel împotriva vieţii luxoase oferite copiilor din familiile înstărite, condamnând perindarea lor prin localurile publice, pe la baluri, "împopoţonaţi" în rochii şi costume scumpe.
Îmbogăţirea rapidă era percepută ca rezultat al escrocheriilor şi al "egoismului păgânesc", iar între cei criticaţi erau şi comercianţii care vindeau cu adaosuri mari. "Cei ce nu-şi mai pot astâmpăra setea de lux şi de îmbogăţire să ştie că sunt cauza tuturor nenorocirilor", scria Vestul României. Pentru a mai reduce din inechităţi, mulţi autori sugerau aplicarea unei "taxe pe lux", iar în marea criză din 1929-1933 chiar obligativitatea ca bogaţii să facă donaţii celor săraci.
Puţine lucruri sunt schimbate în privinţa asta, după o sută de ani. Există şi azi o elită locală, care susţine industrii şi servicii exclusiviste, dar şi multă sărăcie. Iar goana după lux, prezentă şi criticată în interbelic, este şi o realitate a prezentului, adaptată secolului 21.
MIRAJUL MILIOANELOR
Loteria şi promisiunea bogăţiei
Accederea în grupul select al bogătaşilor era posibilă, între altele, şi prin premiile Loteriei de Stat. În anii interbelici, aproape fiecare ziar conţinea cel puţin o reclamă pentru Loterie. Extragerile aveau loc în data de 15 a fiecărei luni, cu promisiunea îmbogăţirii peste noapte a minimum 12 persoane. "Un loz de 200 de lei vă aduce fericirea", "riscurile sunt inexistente", iar "norocul vine atunci când nu vă aşteptaţi" erau sloganuri tipice pentru ademenirea jucătorilor. Periodic se organizau trageri cu câştiguri de la 1 la 6 milioane lei, în funcţie de clasă.
Lozurile se puteau procura din librării, sucursale bancare şi din Oficiile de vânzare ale Loteriei, majoritatea aflate în Piaţa Unirii şi pe Bulevardul Regele Ferdinand (Republicii). Către finele anilor 1930, jucătorii erau ademeniţi prin eliminarea impozitului pe câştig, sporirea "Planului Loteriei" la 18 milionari pe lună şi a marelui premiu la 8 milioane lei.