Episcopul contra

Căţărat pe aripa maşinii, episcopul ortodox era dus prin centrul Oradiei ca-ntr-un film cu gangsteri. Miliţianului de la volan nu-i păsa. Automobilul negru ocoli în trombă Parcul Traian, trecu prin faţa Prefecturii, Baroului de Avocaţi, Băncii de Stat şi reveni pe strada principală. Orădenii priveau şocaţi! Umilit, vlădica încerca să-şi recupereze geamantanul aruncat pe scaunul pasagerului...

Pensionat la presiunile comuniştilor pe 4 octombrie 1950 de către Sfântul Sinod, Nicolae Popovici, ierarhul care a înfierat bolşevismul de la început, a plecat în surghiun umilit de un miliţian şi de omul de serviciu al Episcopiei...

Răzbunarea rândaşului

Pe 13 octombrie 1950, Nicolae Popovici, episcopul de Oradea Mare, ştia că a pierdut lupta. Sinodul hotărâse deja de 10 zile pensionarea sa, la numai 47 de ani, în unanimitate şi fără comentarii. "Ca la partid", cum avea să spună unui apropiat. Vlădica fusese exilat în Munţii Ciucaş, la Mănăstirea Cheia, şi revenise la Oradea doar după bagaje. Dacă sora sa nu locuia în oraş, ar fi dormit pe străzi, fiindcă şi-a găsit odăile sigilate.

În seara următoare a fost şi mai umilit. Din ordinul comuniştilor, şi-a făcut bagajele supravegheat de o comisie care i-a inventariat lucrurile, dar care apoi a vrut să i le ia. Popii cu binişorul, "civilii" cu forţa. Pentru Zaharia Moga, omul de serviciu al Episcopiei, ajuns şef peste sindicat, venise vremea răzbunării. Prea Sfinţitul refuzase să angajeze preoţi la indicaţia lui, îi luase camera din sediul Episcopiei în care aducea femei, şi a vrut să-l concedieze. Moga a sărit să ia geamantanul, episcopul s-a apărat cu bastonul, iar confruntarea s-a lăsat cu geamuri sparte.

"Am ţinut cu orice preţ geamantanul. Îmi era clar ce mi se putea înscena dacă îmi era luat", avea să se plângă prelatul la Patriarhie, într-o scrisoare descoperită în Arhivele Securităţii de istoricul George Enache. Absurdul a atins paroxismul când miliţianul sosit să facă ordine a luat geamantanul, l-a pus în maşină şi a dat să plece. Cu vlădica atârnând de capotă...

"Poftiţi la clasa I!"

Aproape uitat, Prea Sfinţitul Nicolae Popovici a fost unul dintre cei mai iubiţi ierarhi ortodocşi. Vlădica a binecuvântat construcţia unor biserici precum "Sfântul Nicolae" (din cartierul Rogerius) şi "Izvorul Tămăduirii" (din curtea Staţionarului II al Spitalului Judeţean) şi a pregătit construirea în Parcul Traian a unei "Bisericii cu Soare" care se dorea o replică la celebra "Biserică cu Lună" din Piaţa Unirii.

Bun administrator, a construit la Beiuş un internat de fete, a instituit un fond special pentru ajutorarea bihorenilor loviţi de catastrofe şi, excelent predicator, a dus o campanie împotriva concubinajului, cununând 6.000 de perechi. Prea Sfinţitul a rămas lângă credincioşi inclusiv în timpul ocupaţiei horthiste. Arestat de autorităţile maghiare pe 4 octombrie 1940, a condus în exil trenul celor 283 de intelectuali români izgoniţi din Ardealul ocupat. "Poftiţi, la clasa I!", i-au râs fasciştii unguri în nas, deschizându-i uşile vagonului de vite. A durut, dar parcă nu aşa de tare ca atunci când a fost umilit de ai săi...

"Păcatele" vlădicii

Episcopul a fost un bun român. În timpul războiului a fost pe frontul de Răsărit pentru a îmbărbăta soldaţii, iar după instalarea păcii a stat stavilă împotriva ateismului. Convins că americanii vor salva România de bolşevici, s-a opus făţiş şi încă de la început amestecului comuniştilor în treburile Bisericii. "Aşa am ajuns să avem un statut de organizare fără dezbaterea Consiliului Naţional Bisericesc, o lege a cultelor fără cunoştinţa Sinodului, desfiinţări de eparhii istorice fără avizul celor competenţi", este citat Nicolae Popovici în dosarul său de la Securitate, gros cât Sfânta Scriptură.

Convins că o unire făcută cu de-a sila nu poate dura, Popovici a tărăgănat şi unificarea forţată a Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă în eparhia Oradiei, şi - încrezător în autoritatea sa morală - s-a opus arestării fraţilor de credinţă. În august 1949, a trimis câte un memoriu Patriarhului Justinian şi Ministerului Cultelor, prin care le cerea să intervină la Ministerul de Interne în apărarea preoţilor. "Dacă nu sunt probe de vinovăţie asupra preoţilor, să fie eliberaţi", cerea episcopul. Încercările Patriarhului şi apropiaţilor săi de a-l convinge să fie mai prudent, într-o vreme în care abuzurile comuniştilor se ţineau lanţ, n-au făcut decât să-l îndârjească şi mai mult...

Război pe faţă

Revoltat de lipsa de reacţie a Bisericii, la începutul anului 1950 vlădica a ţinut o serie de predici vitriolante. Toate au ajuns probe la dosarul de la Securitate! "Părinţi! Să aveţi grijă de copii şi să nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forţa şi primeşte educaţie antireligioasă!", a cerut pe 1 ianuarie 1950, în predica de Anul Nou. Îndemnându-şi credincioşii să reziste ateismului, episcopul a izbucnit: "Noi am dat şi vom da ceea ce este al Cezarului, dar nu vom lăsa să fie luat de la noi ceea ce este a lui Dumnezeu!".

Aproape că nu a existat ieşire publică în care arhiereul să nu atace mascat sau făţiş comunismul. "Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu şi nici nu cred în El, acestor oameni nu le vor reuşi planurile, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic", avertiza episcopul într-o altă predică, ţinută la Mănăstirea Izbuc. Sigur de căderea comunismului, avea să spună unui preot apropiat: "Ştii dumneata, părinte, unde va fi cea mai lungă coadă? Nici la pâine, nici la altceva, ci la gaura de şarpe. Şi nici acolo nu vor scăpa, că vor fi mulţi şi gaura va fi strâmtă!".

Vlădica sau Biserica!

Înconjurat de turnători şi urmărit de securişti, episcopul a scăpat nearestat doar datorită imensei simpatii de care se bucura, precum şi datorită reţinerilor premierului comunist Petru Groza, el însuşi fiu de preot. Ultimele ieşiri publice i-au pecetluit însă soarta. "Enervat, Petru Groza i-a strigat Patriarhului Justinian că ori îl pensionează pe Popovici, ori îl arestează!", povesteşte istoricul George Enache.

Ca să fie mai convingători, comuniştii au ameninţat că ori îl pensionează pe Popovici, ori rup relaţiile cu Biserica, lăsând preoţii fără salarii şi închizând lăcaşele de cult. Aşa că, ameninţată cu desfiinţarea, Biserica Ortodoxă s-a executat. Întrunit pe 4 octombrie 1950, Sinodul l-a pensionat pe episcopul orădean pe motive de boală şi l-a surghiunit la Mănăstirea Cheia, pe Valea Teleajenului, în judeţul Prahova, unde îşi va trăi ultimul deceniu de viaţă, urmărit de Securitate pas cu pas.

Bolnav de inimă, pe 20 octombrie 1960 vlădica avea să treacă la cele sfinte, la numai 57 de ani, lăsând în urmă povestea prea puţin rostită a unui prelat râvnitor, care avea să devină după 1990 doar un nume de stradă undeva în cartierul Nufărul. Scurtă şi frântă, precum i-a fost lui destinul...

"Sufletul Bihorului este un suflet liniştit, blajin şi domol, ca apele mari, line şi adânci, dar când acesta e biciuit prea mult de vântul hotărârilor nedrepte şi al schimbărilor nefireşti, atunci e înfricoşător în mânia lui"

PS Nicolae Popovici, episcop ortodox al Oradiei, 1936-1950

FĂRĂ COMPROMISURI
Românii, restanţi la vitejie

Episcopul Nicolae Popovici nu s-a lăsat intimidat nici de autorităţile bisericeşti, nici de cele comuniste, care l-ar fi dorit mai "înţelegător". "A fost un idealist, cum ar trebui să fie orice preot, şi a predicat deschis în apărarea Bisericii", spune istoricul George Enache (foto), care după 1989 i-a studiat dosarul de la Securitate. Curajul a făcut din Popovici o figură singulară.

"Patriarhul Justinian, mai realist, a intuit corect că în România astfel de gesturi cad rapid în derizoriu. Sfântul Sinod, la rându-i, a încercat să salveze Biserica discutând cu comuniştii", spune Enache. Concluzia istoricului e zdrobitoare: "Adevărul este că nici atunci poporul român nu o prea rupea cu vitejia. Şi luptătorii din munţi mureau de foame, că nu le ducea nimeni alimente"...