Un vagabond de lux, un boem robit muzicii şi poeziei, dar şi rachiului şi votcii, un împrăştiat şi un rătăcit. Asta era, până nu demult, Nicolae Moranciu. De o vreme, însă, e mereu îngrijit în ţinută, niciodată pe două cărări, cu privirile limpezi şi vocea răspicată.

"Am dus o viaţă destrăbălată până l-am întâlnit pe Dumnezeu", povesteşte bărbatul, care spune că vechiul Moranciu "a murit demult, chiar dacă nu are mormânt". Nu se dezice de el, ci doar se bucură că a câştigat, în acelaşi trup şubrezit de excesele cărora l-a supus o jumătate de veac, o viaţă nouă. Una ale cărei iluminări vrea, acum, să le împartă cât mai multora. Copiilor de la periferia oraşului, puşcăriaşilor şi ţiganilor din marginea unor sate despre care alţii ar spune că-s uitate de Dumnezeu...

Moţul cu destin de "greier"

Născut cu 59 de ani în urmă la Roşia Montană, Nicu Moranciu s-a sustras sorţii hărăzite îndeobşte fiilor de moţi, aceea de a doborî păduri şi de a face ciubere, fiindcă de prunc s-a împrietenit cu chitara. La 13 ani câştiga cel dintâi premiu cu un cântec pe care încă şi-l aminteşte, "Baladă pentru pace", la un concurs şcolar. Prestaţia nu se prea încadra, însă, în tonul vremii. Era epoca războiului din Vietnam. Ciudat, fiindcă greu ajungeau la noi asemenea influenţe, balada lui semăna mai degrabă cu ce auzise de la Jimi Hendrix şi Bob Dylan. "Ceea ce începeam să cânt, după modelul lor, nu se potrivea cu canoanele regimului", povesteşte muzicianul.

Cu chitara a răzbit la oraş, aşa încât sfârşitul adolescenţei l-a găsit student la Institutul de Învăţământ Superior din Oradea (actuala Universitate). Trei ani, până la absolvire, a participat la diverse festivaluri studenţeşti, după care a rămas director al Clubului Studenţesc, debutând apoi şi la radio. "Aşa m-a auzit regizorul Sergiu Savin, care mi-a propus să fac ilustraţia muzicală a unor spectacole". Teatrul avea să-i fie, de altfel, a doua şcoală. "M-a învăţat grija pentru cuvânt", mărturiseşte artistul.

De la folk la rock

Cu cât s-au înmulţit cântările prin ţară, cu atât l-a ademenit apoi rockul. A cântat în trupe ca Metrock şi Ethos, cu absolvenţi de Conservator, iar la un moment dat s-a mutat în Capitală, unde presta ca liber-profesionist în barurile de noapte. "Am cântat cu Mircea Baniciu, cu Marina Scupra, cu Vladi Cnejevici", îşi aminteşte el nostalgic. Din ţară a ieşit prima oară în 1984 cu un turneu prin URSS. "Era în timpul Olimpiadei de la Los Angeles, pe care au boicotat-o, la porunca Marelui Urs, toate ţările comuniste, mai puţin România. Eram mândri, ca şi cum inclusiv noi eram disidenţi. Într-un fel, chiar eram".

Nicu a continuat pe cont propriu în barurile protipendadei bucureştene, dar şi pe litoral vara, iar iarna în Poiana Braşov, unde avea să guste din plin tentaţiile, de la alcoolurile şi ţigările fine prohibite muritorilor de rând până la nelipsitele balerine care colorau viaţa artiştilor. "Din pricina amorului pentru una din ele aveam să şi divorţez de soţia mea, o farmacistă din Oradea. De fapt, ea m-a lăsat, când a aflat că o balerină din Braşov mi-a făcut un copil", recunoaşte Nicu.

TVO, vocea opoziţiei

Revoluţia l-a prins venind acasă de la Hunedoara, unde avusese un concert cu Progresiv TM din Timişoara. Flama rebeliunii l-a prins şi pe el, aşa încât împreună cu nişte prieteni, între care Adi Hepeş, pe atunci inginer la Metalica (acum director tehnic la cea mai mare televiziune din Canada), s-a gândit să facă primul post independent din România. "La TVR deja se lăsa ceaţa", spune Moranciu, aluzie la explicaţiile date de conducerea postului public, partizană a noii forţe conducătoare, Frontul Salvării Naţionale, cu privire la motivele pentru care nu reflecta manifestările opoziţiei ţărăniste şi liberale.

"N-o să uit niciodată prima emisiune, făcută cu o cameră de filmat nunţi şi difuzată pe 19 ianuarie 1990, despre nebunia de la Paşapoarte şi cum se furau ajutoarele din Occident. Caseta am dus-o cu maşina la releu, pentru a fi transmisă după încetarea emisiei TVR". TV Oradea nici măcar nu exista în acte, avea să fie înregistrată abia în martie, dar am mers la cacealma. "Mă mir şi acum că am reuşit. Meritul îi aparţine lui Adi, care a împrăştiat legenda că vorbise personal cu Ion Iliescu, aşa că oficialii locali făceau pe ei de frică".

08 TVO.jpgPe culmile gloriei

Toţi redactorii TVO făceau voluntariat. Erau mai ales pictori, scriitori, actori, ba chiar şi elevi, precum prezentatoarea de 16 ani Alina Fărcuţa (acum Alina Dinu, purtător de cuvânt la Poliţia Bihor - "cine ar fi crezut?") ori surorile Olivia şi Lavinia Steer. "Lucram din pasiune, ca nebunii, fără salarii. Postul trăia la început din donaţii vărsate cu condiţia să nu spunem de la cine, fiindcă oamenii puteau fi şicanaţi. După o vreme am câştigat prestigiu şi a venit publicitatea. De pildă, pentru că o firmă de taxi ne-a asigurat transportul până la Sarajevo, trei luni de zile am ţinut în spatele prezentatoarei bannerul cu numele firmei. De altfel, în vremea aia, fără celulare şi internet, taximetriştii ne vindeau cele mai multe ponturi. Ştiau tot ce se întâmpla în oraş, ziua şi noaptea"...

TVO devenise o instituţie de prestigiu, datorită unor reportaje preluate de marile televiziuni din Europa, ca de pildă cutremurătoarea poveste a copiilor din sanatoriul de la Cighid ori istoria primarului din Săpânţa, Toader Şteţca, potrivnic comuniştilor fesenişti, şi care - de altfel - avea să devină ultimul român căruia i s-a acordat azil politic în Franţa. "Erau ani de luptă pe viaţă şi pe moarte, în care deviza noastră era "ori noi, ori ei!". De altfel, după ce iniţial am fost găzduiţi în Primărie şi apoi în Prefectură, ulterior am fost obligaţi să ne tot mutăm. Eram ca soldaţii cu rucsacul în spinare", zice Moranciu.

În derivă

Retrospectiv, Nicu spune că, în fond, viaţa îi era o destrăbălare şi un haos total. "Făceam totul în funcţie de evenimente şi de anturaj. Ne adunam dimineaţa o mână de boemi pe la Astoria, Transilvania şi Gong, şi tot în crâşme ne încheiam zilele, cu femei, tutun şi votcă". Pe rând, însă, unii prieteni au început să se stingă, la fel ca speranţele că vor birui comunismul.

Punctul de cotitură al vieţii lui a fost moartea unui prieten din Bucureşti, celebrul Florian Pittiş. "Tocmai moştenisem casa unei mătuşi. Am vândut-o şi am băut-o. Dădeam tuturor câte un rând, să fie de sufletul lui Moţu' Pittiş, în fiecare crâşmă. Aşa m-a ţinut doi ani. Ajunsesem o rablă şi psihic, şi fizic".

Bărbatul nu ezită să destăinuie un amănunt din cea mai adâncă intimitate personală: "Am ajuns chiar să-mi fac un testament filmat, în care îmi luam rămas bun de la prieteni, de la mamă şi de la fiică. Ba am dat şi sfaturi, ca tot omul care nu a urmat sfaturile nimănui, dar care era convins că ceilalţi aveau nevoie de ale lui ca de aer".

A văzut Cerul

Doi ani, Nicolae a trăit în agonie, până când tot cineva din anturaj l-a ajutat să se salveze. "Când mergeam pe stradă şi tot felul de femei cu batic mă îndemnau să merg la adunări pocăieşti, mă feream ca de dracu'. O dată, însă, după multe insistenţe, am cedat nevestei unui bun prieten şi coleg, regizorul Meleg Vilmos, Hortenzia, şi m-am lăsat dus de ea la Biserica Emanuel. Predica păstorul Paul Negruţ, despre Iosif şi fraţii săi care l-au părăsit în deşert, într-o fântână de unde nu vedea decât cerul. Atunci am început şi eu să văd Cerul", îşi povesteşte Nicu momentul de revelaţie.

Încet-încet, a început să frecventeze Biserica şi după o vreme a primit botezul. De atunci, spune el, a renăscut complet. "Orbi nu sunt nevăzătorii, ci cei care nu văd Cerul. Ba cred că fiecare dintre noi ar trebui să fim călăuziţi de un nevăzător, pentru că aceştia văd mai bine decât ceilalţi", meditează bărbatul. Concluzia a tras-o după ce un frate nevăzător s-a căsătorit cu o basarabeancă frumoasă foc, iar la cununie a mulţumit lui Dumnezeu aşa: "Eu nu o văd cu ochii aceştia, dar dacă Tu mi-ai trimis-o ştiu că nu poate fi decât nespus de frumoasă".

De patru ani, Nicu trăieşte din pensie, iar zilele şi le închină semenilor ca pentru Dumnezeu. "Împreună cu fraţii şi surorile mele, mergem la Azilul de noapte, unde ducem oamenilor fără adăpost de mâncare, dar şi hrană spirituală, ascultându-le poveştile şi cântându-le. O dată pe lună mergem la Penitenciar, unde am ajuns să aud păcătoşi rugându-se să fie nu numai liberaţi din puşcărie, ci şi eliberaţi de păcat. Duminica e ziua de misiune în coloniile de ţigani din judeţ. Dacă îi asculţi pe aceşti oameni, realizezi că şi ei pot intra în rând cu lumea, dacă îi ajuţi şi ai puţină răbdare cu ei".

Şi, pentru că altcineva a avut, la rându-i, răbdare cu el, fratele Nicu e neclintit să facă la fel câte zile i-o mai da Domnul, încredinţat că niciuna nu va mai fi pierdere şi risipire...

DOM' PROFESOR
Pescarul de oameni

De când a ieşit la pensie, Nicolae Moranciu dedică după-amiezele cursurilor de chitară oferite gratuit copiilor de la Şcoala Ion Bogdan din Oncea, cartier cu o semnificativă comunitate de credincioşi neoprotestanţi. Reporterul BIHOREANULUI a fost martorul unei asemenea lecţii, la care copii de diferite vârste l-au primit cu mare bucurie pe "dom' profesor" Moranciu, pe care îl socotesc un frate mai mare. Una din eleve nu e, însă, nici baptistă şi nici penticostală ori adventistă, ci ortodoxă, şi nici măcar nu a fost "recrutată" de el, ci ea a fost cea care l-a "pescuit" pe stradă. "Odată veneam spre şcoală, cu chitara pe umăr, când fetiţa m-a abordat pe stradă, întrebându-mă dacă dau lecţii de chitară. Cu doi ani înainte, de ziua ei, primise o chitară, dar instrumentul zăcea nefolosit. Mi-a spus că vrea să înveţe şi acum e în grupul de învăţăcei", spune, cu emoţie, fratele Nicu.