În Oradea antebelică existau câteva ziare cu tradiţie de limbă maghiară, pentru etnia majoritară, presa de limba română fiind puţină ori chiar lipsind.
Ieşirea din Primul Război Mondial, realizarea şi definitivarea Marii Uniri din 1918 a Transilvaniei cu Regatul României au creat noi baze pentru evoluţia vieţii publicistice. Au apărut noi ziare şi reviste, iar BIHOREANUL vă arată cum s-a "mişcat" presa românească locală.
Primul ziar românesc
În 1918, deşi populaţia românească încă era minoritară în Oradea (circa 8% din 68.000 locuitori), contextul politic al dezmembrării Imperiului Austro-Ungar şi emanciparea etnicilor români pentru unirea cu Regatul României impuneau crearea unui ziar românesc. Înfiinţat în noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român din Oradea Mare şi Bihor a dat un caracter organizat activităţilor locale, o lună mai târziu reuşind să editeze "Tribuna Bihorului".
Primul număr a apărut de Crăciun, director fiind vicarul ortodox Roman Ciorogariu, iar redactor Gheorghe Tulbure. A fost tipărit în 5.000 de exemplare şi distribuit tuturor avocaţilor şi intelectualilor din Bihor şi provincie, inclusiv preoţilor, pentru a le împărţi ţăranilor. Ziarul avea un articol de fond, o rubrică de ştiri interne şi externe, portrete literare, poezii, inclusiv un supliment literar periodic. Toate erau într-un limbaj popular şi uşor de înţeles, ţinând cont că o bună parte a populaţiei era analfabetă sau ştia puţină carte.
După 11 numere, din aprilie 1919 şi-a schimbat numele în "Tribuna", iar o lună mai târziu informa bihorenii cu privire la vizita Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria în Oradea (foto).
Început efervescent
Treptat, la începutul anilor 1920 s-a creat un adevărat "val" al publicaţiilor. Anual apăreau noi ziare şi reviste, între care "Biharea", "Aurora", "Ghimpele", "Sentinela". Un ziar mai semnificativ a fost "Vestul României", fondat de Ştefan Mărcuş (foto), avocat şi artist din Sătmar.
A apărut în 1923-1924 şi publica ştiri locale şi naţionale, inclusiv articole privind necesitatea dezvoltării sectorului cultural şi teatral, în care Mărcuş era puternic ancorat.
Între cele mai importante baze publicistice puse atunci a fost fondarea revistei "Cele Trei Crişuri" (foto dreapta jos) de către asociaţia omonimă. A fost înfiinţată şi condusă de colonelul George Bacaloglu, "adoptat" de Oradea după război, primul număr apărând în 15 aprilie 1920, cu Apelul-program al asociaţiei.
Ritmul apariţiei era de cel puţin un număr lunar, cu articole de istorie, proză, poezie, dialoguri, note, anchete, corespondenţă, cronici teatrale, articole despre artă şi morală şi ştiri din ţară şi de pe mapamond, din 1927 luând profil de "anale culturale".
Colaboratori erau episcopul Roman Ciorogariu, academicianul Vasile Sala, scriitorul George A. Petre, dar şi nume grele ale epocii, precum Nicolae Iorga, Silviu Dragomir şi Ion Agârbiceanu. Revista a apărut în Oradea până în anul 1940, după Dictatul de la Viena Reuniunea mutându-se în Bucureşti, unde a apărut până în 1944.
Pe specialităţi
După 1925 a început să se dezvolte o presă locală de specialitate. Apărea prima revistă medicală din Bihor, "Medicul practicant", şi primele publicaţii economice şi juridice locale, "Revista economică", editată de Camera de Comerţ şi Industrie, şi "Justiţia", scoasă de Barou. În domeniul învăţământului a apărut "Şcoala nouă", apoi "Foaia şcolară", care până în 1938, cu unele întreruperi, a ţinut bihorenii la curent cu activităţile învăţătorilor şi ale elevilor din oraş şi din sate, publicând materiale didactice şi pedagogice, de igienă şcolară şi cultură. Camera de Agricultură edita "Buletinul agricol", la fel cum Camera de Muncă avea şi ea un "Buletin" al său.
Inclusiv administraţia avea propriile periodice. Primăria Oradea edita "Monitorul Comunal", în care publica hotărâri ale executivului şi diferite regulamente, iar Prefectura "Monitorul judeţului Bihor". O altă revistă locală importantă era cea a Episcopiei Ortodoxe, "Legea Românească", intitulată "foaie bisericească şi culturală", cu apariţie bilunară între 1921 şi 1940. La rându-i, Eparhia greco-catolică edita propria revistă, "Vestitorul".
Un moment important a fost reapariţia revistei de cultură "Familia" (foto), în 1926.
Noua serie era condusă de Mihail G. Samarineanu şi George A. Petre, dar în 1929 s-a oprit din motive financiare. Abia în 1934 Samarineanu deschidea seria a treia, care a apărut în Oradea până în 1940, iar până în 1944 în Bucureşti.
Macedonean de origine, Samarineanu era venit din Braşov, chemat de G. Bacaloglu să-l ajute în activitatea publicistică. S-a ocupat de presă, a publicat poezii, teatru şi un roman şi a organizat evenimente, între care comemorarea lui Eminescu în 1937.
Liceul "Emanuil Gojdu" avea un anuar, iar din 1937 apărea, sub redacţia profesorului Augustin Cosma, revista elevilor "Ţara visurilor noastre". Şi alte licee şi şcoli, precum "Oltea Doamna" şi "Iosif Vulcan", aveau anuare cu date despre evoluţia lor, cadre didactice şi elevi.
Criză şi apogeu
Din cauza crizei economice, perioada 1929-1932 a fost săracă din punct de vedere publicistic. Totuşi în 1929 se remarcă un nou cotidian, "Gazeta de Vest", devenit ulterior, în 1936, "Noua Gazeta de Vest".
Director era scriitorul şi teologul teleormănean George A. Petre (foto), naturalizat în Oradea după război, care începuse ca redactor la "Cele Trei Crişuri", apoi la "Sentinela de Vest". În anii ’30 Gazeta de Vest a fost singurul cotidian local cu apariţie constantă: publica ştiri, noutăţi despre diverse investiţii şi evenimente, reclame şi chiar investigaţii. Susţinerea financiară a fost grea în timpul crizei economice, când se baza doar pe veniturile din abonamente şi vânzări, uneori apărând doar cu două pagini.
Conform unor studii ale istoricului Lucia Cornea în revista "Crisia", fenomenul editorial bihorean şi-a atins vârful interbelic în 1937, cu un număr maxim de periodice. În paralel cu dezvoltarea presei româneşti din Oradea, a crescut şi cea din judeţ. În Beiuş apăreau ziarul "Beiuşul", revistele "Crişul Negru" şi "Observatorul", precum şi anuare ale liceelor din oraş. În Valea lui Mihai apărea "Acţiunea românească", iar în Marghita un săptămânal ce purta numele oraşului.
Punct. Şi de la capăt...
Calitatea tipăriturii era modestă, mai ales în privinţa ziarelor, dar în anii 1930 s-a îmbunătăţit, revistele publicând ilustraţii de bună calitate, iar unele pagini erau color.
Activitatea presei orădene de limba română a fost zguduită de cedarea Ardealului de Nord către Ungaria horthystă, în 30 august 1940. Redacţiile au fost închise ori s-au mutat, publicaţii precum "Legea Românească" apărând în Beiuş, iar "Familia" în Bucureşti.
Totuşi, ziarele şi revistele interbelice sunt păstrate şi azi şi sunt o bună resursă pentru descoperirea vieţii cotidiene din Oradea şi Bihorul interbelic, cu atmosfera, personajele şi subiectele zilei de atunci...
JURNALISM ŞI DESTINDERE
Povestea Clubului Ziariştilor
Reprezentanţii presei orădene interbelice aveau un loc al lor pentru informare, schimb de idei, dar şi pentru petrecerea timpului liber. Vechiul Cămin al ziariştilor fusese înfiinţat în 1917 de notarul dr. Mezey Mihály şi funcţiona în actualul Hotel Astoria (foto).
Clubul (Cercul) Ziariştilor a fost deschis în decembrie 1925, condus de ziariştii Bela Katona şi Ferenc Ivanyi, şi funcţiona într-o sală a Hotelului Rimanóczy. Prin Statut, scopul său era "aranjarea întrunirilor, a diferitelor distracţiuni sociale, jocuri sociale, serate, concerte, bibliotecă ş.a. mijloace potrivite şi cu deosebită privire la desvoltarea păcii şi armoniei între diferitele naţiuni şi confesiuni convieţuitoare".
Practic, jurnaliştii orădeni se comportau ca o elită, organizând audiţii radio şi lansări de carte, serate şi revelioane, cu şampanie şi premii consistente. În curtea dinspre stradă exista o terasă cu ring de dans. Aici poposeau artişti locali şi internaţionali, precum violonista Violeta Zilzer şi dansatoarea Laura Bertini.
Clubul promova literatura şi ziaristica naţionale, aici conferenţiind ziarişti locali, cei care scriau şi literatură, precum George A. Petre, lansându-şi cărţile. Oaspeţi erau şi gazetari din ţară, precum Pamfil Şeicaru, dar şi din străinătate. Unul dintre ultimele evenimente organizate de Club înaintea desfiinţării (în 1940) a fost un concert al violonistei Pásztor Barbara.