Începând cu data de 1 iulie a fiecărui an, potrivit chiar Constituției României, ambele camere ale parlamentului intră în vacanță parlamentară. Conform dispozițiilor constituționale, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.
Tradițional, în ultimele zile ale lunii iunie, în parlament se vota o lege de abilitare a Guvernului pentru ca acesta să poată emite ordonanțe simple, pe durata vacanței parlamentare, în domeniile în care se aprecia ce este necesară o intervenție legislativă urgentă. Anul acesta ne aflăm, însă, într-o situație total atipică, cu un guvern demis prin moțiune de cenzură de două luni, guvern care nu poate emite nici ordonanțe simple și nici ordonanțe de urgență.
Întrucât în ultimele zile a devenit clar faptul că acest guvern demis va mai gestiona treburile curente ale țării o anumită perioadă (până la învestirea unui guvern cu puteri depline) este important de înțeles ce se poate și, mai ales, ce nu se poate face în această perioadă.
În primul rând, guvernul demis, dincolo de faptul că nu poate emite ordonanțe de urgență, nu poate nici înainta proiecte de lege Parlamentului, aspect care poate constitui o mare problemă legislativă mai ales în condițiile finalizării PNRR la sfârșitul lunii august.
Singura variantă de legiferare o constituie votarea în regim de urgență, în parlament, a unor proiecte de lege înaintate de guvern „neoficial”, prin asumarea acestora de unii parlamentari sub forma unor propuneri legislative, practică uzitată și de alte guverne.
Pentru a se întâmpla acest lucru, însă, este nevoie de convocarea celor două camere ale parlamentului în sesiuni extraordinare în timpul vacanței parlamentare. Potrivit dispozițiilor constituționale, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.
Ca atare, este nevoie de o colaborare a partidelor parlamentare reprezentate în birourile permanente ale celor două camere pentru a se putea ajunge la convocarea unor sesiuni extraordinare. Mai mult, chiar dacă s-ar reuși convocarea, este nevoie în continuare de consens pentru ca „proiectele de lege” ale Guvernului, deghizate sub forma unor propuneri legislative ale parlamentarilor din cercul puterii, să fie și votate de către o majoritate parlamentară pentru a putea deveni, cu adevărat, legi.
În fine, spuneam că e nevoie de consens și nu de majoritate, pentru că, în lipsa acestuia, cei în minoritate vor putea sesiza Curtea Constituțională, amânând intrarea în vigoare a legilor urgente.
Ca atare, cred că urmează câteva săptămâni interesante...