Duse-s vremurile când tot românul se pricepea la politică, fotbal şi agricultură, acum toţi se ştiu la politică şi pandemie. Cam despre asta mă întreabă şi pe mine cunoscuţii când ne mai intersectăm pe stradă.
"Ce zici de nebunii ăştia, cu politica lor?", m-a provocat un amic într-una din zilele săptămânii trecute. "Ce să zic?", i-am răspuns, încercând să fentez subiectul. A insistat cu masochism parcă, aşa că i-am spus rapid părerea mea: sub conducerea lui Superman, PNL-iştii au intrat în comă hipoxică. Happy-hypoxia, cum zic medicii, adaug eu, ca să trecem rapid la celălalt subiect şi să isprăvim.
"Adică?", insistă celălalt. Adică au pretenţia că pot zbura, deşi n-au suflu, sunt cu saturaţia la pământ. Şi îşi mai şi infectează "contacţii", de exemplu pe USR-işti. N-a avut şi Cioloş, cum are acum Ciucă, impresia că poate face guvern minoritar? Agonia, deci, continuă, închid tema. Baiul e că nu-i doare pe ei, ci pe noi.
Trecem la Covid şi mă surprinde: "În valul ăsta mor proştii. Măcar scade procentul lor", spune el, cu siguranţa celui vaccinat. Şi adaugă: "O să rămână mai puţine pensii de plătit". Stai, că nu-i chiar aşa, încerc să-l temperez. În Bihor, cam un sfert dintre cei care mor nu sunt pensionari, ci oameni până în 65 de ani, unii chiar abia trecuţi de 30, de 40. Oameni care ar fi trebuit încă să muncească, să producă, să achite taxe şi impozite. Să consume. Dacă ei nu mai consumă, cei care produc n-au cui vinde. Sărăcesc şi pot chiar să ajungă şomeri, "pe capul nostru", cum ar veni.
Mai mult, încerc eu să întorc chestiunea şi pe altă parte, că mor, că nu mor, îngrijirea celor atinşi de Covid ne costă scump şi pe noi, ăştia deştepţii. Managerii de spitale spun că tratarea unui pacient internat cu forme uşoare înseamnă cheltuieli de sute de euro, a unuia cu forme medii spre grave câteva mii, iar a unuia ajuns la ATI peste 10.000 de euro. Iar nota de plată, care la nivel naţional ajunge la 1,55 milioane euro pe zi, adică peste o jumătate de miliard de euro pe an, ghici cine o achită?
Şi unde mai pui cheltuielile pe termen lung, cu oamenii care scapă de Covid, dar rămân cu sechele şi au nevoie de terapii de durată, pe luni sau ani întregi, diminuându-şi ori pierzându-şi capacitatea de muncă, generând aşadar noi costuri atât pentru sistemul sanitar, cât şi pentru bugetele de asigurări sociale? Nu cumva din miliardele astea de euro, şi din altele, puteam face lucruri mai deştepte? Un dispensar, o şcoală, un drum, o canalizare, o reţea de gaz...
Mă despart de amicul meu, descumpănit, pus pe gânduri. Barem atât am reuşit, să-l fac să înţeleagă că deşi pare că fiecare e pe cont propriu, toţi suntem în aceeaşi barcă. Dacă ia apă mai în spate, nu înseamnă că nu ne putem duce la fund cu toţii...