Steaua, Viflaimul, Capra, Ursul, Vergelul şi colinda feciorilor, obiceiuri ce împrospătau vigoarea satului bihorean în timpul sărbătorilor de iarnă, sunt astăzi ciudăţenii TV sau filmuleţe pe YouTube.

Tradiţii seculare de Crăciun şi Anul Nou au ajuns la fel de străine bihoreanului precum ritualurile nupţiale ale beduinilor Rashayya. "Azi, până şi locuitorii satelor, în loc să ţină obiceiul colindatului, dau drumul la televizor s-o audă pe Irina Loghin ce frumos cântă", spune, dezamăgit, etnograful Crăciun Parasca. Asta dacă nu cumva ţăranii trec de-a dreptul pe manelele lui Guţă...

Vremea moşilor

Dacă e să-i asculţi pe specialiştii în etnografie, odinioară Crăciunul satului bihorean era chiar de poveste. "În decembrie era timpul moşilor. Moş Nicolae şi Moş Crăciun trebuiau să moară pentru a se naşte Crăciunul cel mic, cum i se mai spunea Anului Nou", povesteşte etnograful Crăciun Parasca (foto).

Timpul ciclic al acestui univers populat cu moşi, demoni şi sfinţi era întors ca mecanismul unui orologiu, cu cheia magică, din bătrâni. Ritualul se păstra cu sfinţenie. "Vă închipuiţi ce puteau crede acum câteva secole ţăranii văzând că de Crăciun, la solstiţiul de iarnă, soarele dispare imediat după amiază. Colindele erau textele sacre care făceau soarele să răsară, duhurile rele să dispară, asigurând prosperitatea în anul ce urma să vină", spune etnograful. Când peste acest filon s-a ţesut colinda creştină care anunţa Naşterea Domnului, renaşterea vieţii satului devenea deplină. Doar spune şi colindul: "Ca un soare luminos / S-a născut Domnul Hristos..."

De la "stelari" la colinda feciorilor

Vraja Crăciunului cobora altădată peste cătune încă din zori, în râsetele ţâncilor lăsaţi să alerge printre pomi ca să dea roadă la anu’. După-amiza porneau la colindat "stelarii" cei mici, în straie de sărbătoare, urmaţi de băieţii mai răsăriţi, care duceau din poartă în poartă Viflaimul, încoronaţi ca magi ori cocoşaţi cu bituşe de păstori. Înserarea rapidă elibera apoi pe uliţe grupul cu Capra clămpănind din botul de lemn sau, mai rar, Ursul jucând după tobă.

Sărbătoarea se instala deplin seara, după ceasul opt, când ceata de feciori cânta prima colindă în casa preotului. Urma apoi casa primarului, a dascălului şi-a altor notabilităţi, după care colindătorii o luau către sătenii de rând. Să cureţe, să ureze, să înnoiască. "Se colinda pentru gazdă, pentru fată, pentru cine era în casă. Feciorii primeau nuci, colaci şi bani. Banii nu-i ducea nimeni acasă, din ei se tocmeau lăutari pentru balul care începea a doua zi de Crăciun, nu în prima, că erau obosiţi după o noapte şi-o zi de colindat, şi care ţinea trei zile. Cine a cinstit colinda nu plătea intrarea la bal", povesteşte Crăciun.

Cerşeală pe note

Treptat, colindătorii s-au rărit, iar vraja s-a rupt. Astăzi, colinda e doar un cântec de sezon. "Se mai colindă, dar nu ca ritual sacru. Feciorii întorşi de sărbători din străinătate cântă ce ştiu. Scoase din context, însă, colindele şi-au pierdut rolul".

Potrivit specialistului, obiceiurile de iarnă au început să dispară încă după război. "Din anii ’50 tinerii au pornit spre oraşe şi n-a mai fost cine să ducă mai departe tradiţia". Colectivizarea forţată a distrus armonia comunităţii rurale. "Colindatul şi-a pierdut caracterul de masă încă din perioada comunistă. Se colinda mai mult la rude şi prieteni. Copiilor li se spunea la şcoală că dacă merg cu colinda li se va scădea nota la purtare", povesteşte şi Flavia Ciocotişan, etnograf la Muzeul Ţării Crişurilor.

Ce n-a putut interzice dictatura a abandonat democraţia. "În ultimii ani, mai ales la oraş, colindatul a devenit o formă de cerşit prin care se încearcă exploatarea perioadei în care omul este îndemnat să fie mai bun. Colinda a ajuns un cântec ca oricare altul, fără substanţă", spune Crăciun, iar denaturarea obiceiului a afectat însăşi esenţa sărbătorii. "Crăciunul e văzut mai mult ca o zi liberă. Dacă înainte sărbătoarea presupunea purificare spirituală, astăzi are o latură mai mult comercială", adaugă şi Flavia. O sărbătoare de mall...

Muzicanţii, bată-i vina!

Obiceiurile de sărbători mai supravieţuiesc pe dealuri şi văi necălcate de şosele. Păstrători ai tradiţiilor din zone precum Valea Crişurilor ori Depresiunea Beiuşului încearcă să ţină în viaţă obiceiuri altminteri pe cale de dispariţie. "La noi, obiceiurile de iarnă s-au reluat de vreo cinci ani. Oamenii au prins drag de ele şi le-au reluat", spune învăţătoarea Dorina Liţ din Borumblaca (comuna Suplacu de Barcău), unde activează ansamblul artistic "Florile Borumblacăi".

O parte din tradiţii supravieţuiesc şi în alte zone izolate din judeţ. "Înainte fiecare cătun din sat avea colinda lui, astăzi ne bucurăm că mai putem ţine colinda Maicii Sfinte, colinda fetei şi colinda Mare, pentru care trebuie 12 apostoli, adică interpreţi. Până şi Pluguşorul s-a pierdut, că-i cam lung, şi copiii nu mai vor să-l înveţe", povesteşte Nicu Botici, coordonatorul ansamblului Doruleţ din Luncşoara (comuna Auşeu).

Bărbatul crede că e doar o chestiune de timp până ce economia de piaţă va răpune definitiv colindatul. "De la 115 case, câte erau la începutul anilor ’80, astăzi abia dacă mai sunt 60 în tot satul. O sută de lei să-ţi dea în fiecare casă şi tot nu aduni 2.000-3.000 de euro, cât cer muzicanţii acum", explică Nicu. Or, potrivit tradiţiei, ceata de colindători trebuie însoţită măcar de un highidiş şi un dobaş pentru ca feciorii să poată juca gazda şi fata din casă, iar muzicanţii, tocmiţi şi pentru balul de după colindat, preferă să stea degeaba decât să cânte pe "mărunţiş"...

Colindat cu păcănele

Treptat, obiceiurile de iarnă se transformă în fundalul sonor de la TV pe care se servesc, tradiţional, cârnaţii, răciturile şi vinul roşu, acru, de Crăciun. "Tradiţiile de sărbători ar trebui filmate până mai este cine să le dea mai departe. Bătrânii mor pe capete, iar pe tineri nu-i mai interesează", avertizează Viorel Caba, coordonatorul ansamblului Brătcuţa (comuna Bratca).

Nu doar că tradiţia colindatului a încetat să mai fie un obicei al întregii comunităţi, limitându-se la vizite între rude şi prieteni ori la recitaluri în căminele culturale sau în mall-urile din oraş, dar se sting treptat, cu fiecare generaţie. "E tot mai greu să înlocuieşti tinerii care pleacă din sat. Nu mai sunt atâţia copii, iar câţi sunt nu mai vor să audă de obiceiuri", zice Viorel.

Tânăra generaţie şi-a găsit ocupaţii mai comode decât să bată satul pe frig şi întuneric cântând pe la geamuri cu lăutari. "Acum, decât să meargă cu colinda, tinerii preferă să meargă la bar, la păcănele sau la discoteci", constată, cu mâhnire, Viorel. În fond, bătutul crâşmelor e un obicei bihorean la fel de neaoş şi de vechi. Tot cu ceată şi, dacă băutura-i bună, tot cu "cântec"...

O LUME DISPĂRUTĂ
Primiţi cu corinda?

Farmecul sărbătorilor era dat odinioară de obiceiuri moştenite din străbuni, menite să aducă sănătate gazdelor, bogăţie recoltelor, măritiş bun fetelor şi legătura peste timp cu cei plecaţi.

PRUNCII. "În dimineaţa Ajunului copiii mici începeau a cucuţa. Umblau cu uratul şi primeau câte un colăcuţ. De Bobotează umblau cu Ţuraleisa. Înconjurau pomii să dea rod, gospodăria să-i meargă bine şi urau gazdei sănătate şi bogăţie, zdrăngănind din tălăngi ca să alunge duhurile rele. Cucuţatul şi Ţuraleisa au dispărut de ani de zile", spune Viorel Caba.

GAZDA! "Înainte, când intrai în casă, gazda aştepta să cânţi toată colinda din cap în coadă. Dacă te încurcai te întorcea până ziceai cum trebuie, ca să-i meargă bine. Acum îţi intră în casă, îţi joacă fata, îţi iau banii şi pleacă", afirmă Nicu Botici.

PERECHILE. "Vergelul era un obicei bihorean unic în ţară. Era o petrecere la care feciorii aduceau băutura şi muzicanţii, iar fetele mâncarea. Fiecare aducea câte un inel cu semn distinctiv. "Birăul" cetei amesteca inelele, în taljere acoperite cu o postovă, cu verjelele de la războiul de ţesut, iar apoi le scotea pe rând. Perechile formate la întâmplare sau potrivite iscusit petreceau Anul Nou împreună", povesteşte etnograful Crăciun Parasca.