Oradea nu este Vincennes, la fel cum nici România nu mai are foarte multe în comun (nici măcar francofonia) cu sora ei de gintă latină, Franţa. Cu toate acestea, după ce multă vreme s-au închipuit locatarii grădinii Maicii Domnului, buricii pământului, independenţi şi de sine stătători, pe cât de cosmopoliţi în forme pe tot atât de autosuficienţi în fond, nepăsători şi imuni la ceea ce se întâmplă dincolo de gard, ba învăţaţi chiar de propria presă că nu există "ştiri externe" decât la rubrica de mondenităţi, nu cred să fie români conectaţi la TV şi internet care să nu fi căzut pe gânduri după recentele drame pariziene.

Din ograda noastră, execuţiile din redacţia hebdomadarului Charlie pot fi comentate în fel şi chip, după mintea, educaţia, cultura şi dimensiunea sufletească a fiecăruia - consecinţa inevitabilă după bravadele unor caricaturişti avertizaţi să se "potolească", dar care n-au ţinut seama că vor ajunge să deseneze cu propriul sânge (făcând să curgă, însă, şi al altora!); sancţiune înfricoşător de disproporţionată asupra unui grup organizat de iconoclaşti, pentru care zeflemeaua programatică şi în acelaşi timp discutabilă devenise obsesie şi afacere; semnul contaminării mondiale cu cel mai fanatic extremism, cel islamist, avertisment la adresa întregii civilizaţii occidentale, uvertura unui apropiate şi totale babilonii planetare, poate a apocalipsei înseşi...

În orice caz, numai decuplaţii de la realitate şi extirpaţii de conştiinţă nu s-au întrebat dacă într-o lume atât de sumbră, cu zilele parcă numărate, mai are sens să te trezeşti dimineaţa ca să faci un drum sau o şcoală, să semeni grâu pentru a culege pâine, să-ţi spui fără ipocrizie şi la nevoie ascuţit părerea despre cele şi cei din jur, la o adică chiar dacă să mai procreezi pentru a înmulţi victimele dintr-un mâine mortal. E sănătos, pentru propriul psihic, să afli cât de complicată e această lume şi să încerci s-o înţelegi? Pot avea efect strădaniile de a o înfrumuseţa şi îmbunătăţi când o mână de inşi înfăşuraţi în explozibili sau cu puteri nucleare o pot nărui într-o zi ori într-o singură clipă?

Primul răspuns îl dă instinctul de conservare şi perpetuare, cel care a făcut omenirea să treacă de, sau să evite, atâtea catastrofe: da, trebuie să duci mai departe viaţa, a ta şi a speciei. Dar nu, nu o mai putem face la fel ca până acum, în iresponsabilitate veselă, cinică ori indiferentă, şi nici nu mai putem delega croirea modului de viaţă mereu în sarcina altora. Dincolo de deciziile pe care le vor lua mai-marii lumii (şi din nefericire cei de acum nu sunt nici măcar umbrele unor Churchill, de Gaulle, Thatcher ori Kohl), un lucru e sigur: de-acum, siguranţa oricărui mic orăşel nu mai poate fi imaginată fără cea a lumii întregi.

Ne place sau nu, dar nu putem evada nicăieri din satul global. Nu mai avem unde, tocmai pentru că ne-am întins răul peste tot.