Dacă unii dintre vârstnicii de astăzi duc dorul perioadei comuniste doar din nostalgie după anii trecuţi ai tinereţii şi alţii, mai puţini, după traiul lipsit de griji, pentru alţi supravieţuitori ai epocii regimul comunist înseamnă doar amintiri de coşmar de pe urma cărora s-au ales cu cicatrici fizice şi morale greu de vindecat.
Din această categorie fac parte mai ales foştii deţinuţi politici, de care Oradea nu a dus deloc lipsă, ba dimpotrivă, a fost unul dintre oraşele în care a început cel mai rapid prigoana împotriva celor consideraţi "duşmani" ai ţării doar pentru că se opuneau unui regim ce avea să se dovedească de-a dreptul criminal.
BIHOREANUL vă prezintă locurile de detenţie din Oradea comunistă, aflate în primii ani ai regimului între cele mai grele din ţară, cu inchizitori dintre cei mai neîndurători.
Război şi reconstrucţie
Abia ieşită din al Doilea Război Mondial, ţara se înfrunta cu probleme de tot felul. Economia era pe butuci, inflaţia devalorizase leul, iar infrastructura de transport era distrusă. Aranjamentele internaţionale făcute în principal de dictatorul sovietic Iosif Visarionovici Stalin, care şi-a impus voinţa în faţa liderilor Marii Britanii, Winston Churchill, şi SUA, Theodore Roosevelt, au lăsat România pradă asaltului bolşevic. Uniunea Sovietică inclusese România în sfera sa de influenţă, iar soldaţii Armatei Roşii ocupaseră întreaga ţară.
Oradea era într-o situaţie proastă. În 1940, odată cu întregul Ardeal de Nord, intrase sub ocupaţia Ungariei horthyste, iar în 1944 aproape întreaga populaţie evreiască fusese adunată în ghetouri şi deportată în lagăre de exterminare. În toamna aceluiaşi an, când Armata Română înainta pentru eliberarea acestei părţi din ţară, oraşul a devenit ţintă a bombardamentelor naziste. Vizate în mod special au fost gara şi depoul de locomotive, care au scăpat de distrugere, dar podul din centru a fost năruit iar clădirea Primăriei incendiată.
Primele eforturi de reconstrucţie au început după 1945, când au fost declanşate lucrări pentru reconstruirea podului central, refacerea infrastructurii telefonice şi de transport cu tramvaiul şi trenul, precum şi a străzilor principale.
Lagăr în Cetate
În acelaşi timp, în Oradea au început să apară şi primii deţinuţi politici, închişi în Cetate şi în penitenciarul din centru. Aşa-numitul "Lagăr de internare nr. 1" a fost amenajat de sovietici într-un subsol al Cetăţii în iulie 1945, fiind destinat prizonierilor de război şi celor care începeau să dea semne de împotrivire la ideologia comunistă.
Intrat în subordinea Ministerului Afacerilor Interne după instaurarea primului guvern de orientare comunistă condus de Petru Groza, lagărul din Cetate a funcţionat ca unul de tranzit pentru deţinuţii ce urmau să fie trimişi la penitenciarele din Timişoara, Sighetu Marmaţiei şi Târgu-Jiu.
Tot aici au fost "cazaţi" numeroşi etnici germani înainte de a fi deportaţi în URSS. Au fost câteva sute, din cei 69.000 trimişi din România la "munca de reconstrucţie sovietică", adesea în Siberia. Cazul unuia dintre aceştia a putut fi documentat în 2010, când într-unul dintre pereţii fostei brutării din incinta Cetăţii a fost descoperită scrisoarea ascunsă în 1947 de un şvab din Banat, Andreas Diettrich, care arăta că prizonierii erau puşi la muncă forţată în ateliere de fierărie, tâmplărie ori lăcătuşărie.
Câţi oameni au fost "internaţi" în Cetate nu se ştie cu exactitate, deoarece comuniştii nu au lăsat documente riguroase. Cert e doar că în doi ani de aici au fost deportaţi 1.600 de germani, iar în 1949 repatriaţi în Germania 1.100, numărul deţinuţilor români fiind necunoscut.
Închisoare blestemată
În anul 1949, Cetatea a devenit "Centru de primire a repatriaţilor", astfel că deţinuţii politici au fost mutaţi în penitenciarul oraşului, încadrat în categoria a II-a, iar apoi în categoria I, destinat deci deţinuţilor periculoşi. În scurt timp, ponderea deţinuţilor politici a ajuns la un sfert din capacitatea totală a unităţii - 500 din 2.000 de locuri -, restul fiind ocupat cu persoane condamnate pentru alte infracţiuni.
Pentru "politici", de multe ori nici măcar condamnaţi, condiţiile de detenţie erau teribile. "În toată perioada petrecută aici, nu li s-au mai scos lanţurile decât când mergeau la duşuri", relatează istoricul Cristina Puşcaş (foto) în volumul "Iadul roşu în oraşul de pe Criş". Pe lângă celulele obişnuite, în care erau înghesuiţi până la 40 de deţinuţi, existau celule pentru minori, unele pentru izolare şi altele pentru carantină. Memoriile foştilor deţinuţi politici spun că celulele nu erau încălzite, pereţii groşi erau permanent umezi şi acoperiţi cu igrasie, iar ferestrele lipseau cu totul, ţinând încăperile în frig continuu. Podelele erau de cărămidă sau beton, jilave, iar deţinuţii dormeau pe priciuri şi paturi din fier fără saltele. Din loc în loc erau pete de motorină, folosită la dezinfectarea celulelor, şi păianjeni, probabil la fel de înfometaţi precum deţinuţii...
Unul dintre cei care au înfruntat aceste condiţii a fost Arsenie Boca, închis la Oradea între decembrie 1955 - aprilie 1956, sub acuzaţia de omisiune de denunţ în legătură cu preotul Nicolae Bordaşiu, acuzat de legionarism. Un alt deţinut, George Sarry, şi-a amintit că "niciuna dintre închisori nu a fost atât de blestemată şi comparabilă în cruzime" cum a fost penitenciarul Oradea.
Frică, foame, frig
Majoritatea arestărilor politice au avut loc la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50. Unii dintre cei arestaţi, elevi fiind, fuseseră ridicaţi de la şcoală şi băgaţi direct în anchete. Pe drumul către sediul Securităţii (aflat pe actuala stradă Republicii) erau legaţi, bătuţi şi batjocoriţi. La fel se întâmpla şi la anchete. În camerele Securităţii şi în celulele penitenciarului domnea "regula celor trei F": frică, foame, frig. Condiţiile din celule erau gândite pentru distrugerea fizică şi psihică a individului.
În camerele de arest ale Securităţii erau amenajate celule de 3 metri pătraţi. "Camerele nu erau luminate şi nici aerisite. Mirosul de mucegai era puternic îmbibat în hainele arestaţilor. Pernă, nimic, pătură, nimic. Absolut nimic", îşi amintea unul dintre foştii deţinuţi politici, Aurel Brazdă (foto).
În schimb, bătaia şi tortura, lipsa hranei şi a îngrijirii medicale erau la ordinea zilei. Deţinuţii îşi făceau nevoile într-o găleată în celulă, iar o dată pe zi le era umplută gamela cu apă. Somnul era alungat de frig şi ploşniţe, iar cititul şi cântatul nu erau doar interzise, ci şi de-a dreptul imposibile. Exista o celulă, numită "neagra", unde deţinuţii pedepsiţi în mod special puteau sta doar în picioare, ore în şir.
În total, în Penitenciarul orădean au fost închişi între 1948-1961 peste 7.000 de deţinuţi politici, unii condamnaţi, alţii aduşi doar pentru anchete. Pentru mulţi dintre ei, eliberarea a venit târziu, fie la ispăşirea pedepselor, fie în 1964, când liderul comunist Gheorghe Gheorghiu Dej a emis un decret de graţiere. Puţini supravieţuitori mai trăiesc acum, misiunea istoricilor şi datoria morală a societăţii fiind de a le păstra memoria, aşa încât istoria să nu se mai repete...
GULAGUL ROMÂNESC
O ţară de victime
Imediat după instalarea guvernului condus de Petru Groza (6 martie 1945), noua conducere a României, dominată de comunişti şi controlată de la Moscova, a vizat "curăţirea" ţării de orice fel de opozanţi ai noului regim. Prigoana a început cu epurări masive în ministere, s-a extins în toate instituţiile publice şi apoi în întreprinderi.
Legislaţia fiind foarte ambiguă, în mod voit, oricine putea fi arestat şi închis pentru orice fel de activitate considerată ostilă sau neconformă cu ideologia comunistă. Astfel, au fost arestaţi şi aruncaţi în închisori demnitarii din partidele istorice, PNL şi PNŢ, intelectuali, preoţi, întreprinzători, bancheri, adepţi ai mişcării legionare, scriitori. Alţii au fost arestaţi doar pentru că citeau literatură interzisă sau aparţineau confesiunii greco-catolice, scoasă în afara legii.
În ţară exista o reţea întreagă de locuri de detenţie pentru deţinuţii politici, cele mai grele fiind la Piteşti, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat, Sighet, Jilava, Oradea, precum şi coloniile de muncă forţată de pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Potrivit estimărilor unor istorici, numărul victimelor comunismului se ridică la 891.500 morţi, iar numărul deţinuţilor politici a depăşit, din 1945 până în 1989, cifra de 2 milioane.