Iniţiat anul trecut de primarul Ilie Bolojan, dar invalidat de absenteism, referendumul pentru unirea Oradea-Sînmartin a fost îngropat săptămâna trecută, pentru mult timp de acum înainte, de Curtea Constituţională.

Ideea urbanizării comunei şi a unificării erau considerate totuşi legitime încă de acum 40 de ani, când prim-secretarul judeţului Victor Bolojan propunea ridicarea ei la rang de oraş cu numele Felix, iar succesorul Petre Blajovici preconiza alipirea la Oradea. Văzută în lumina istoriei, unificarea recent ratată oferă încă o dată o lecţie: necunoaşterea trecutului condamnă la repetarea lui...

Pas cu pas

Oradea s-a dezvoltat prin unirea succesivă a unor aşezări pe cât de apropiate, pe tot atât de rupte administrativ una de alta. În 1849, după un secol de petiţii cetăţeneşti, împăratul austro-ungar Franz Joseph aproba unificarea a patru orăşele răsfirate pe Criş: Olosig, Oraşul Nou, Subcetate şi Velenţa. În 1921, Oradea se mărea înglobând Ioşia, colonie a comunei Sântandrei, iar în 1956 se întregea cu Episcopia Bihorului.

Dacă "ioşienii", români, se bucurau de electrificare, salubrizare, iluminat şi tramvai, "episcopienii", maghiari, au considerat că urbanizarea îi împiedica să continue cultivarea pământului şi creşterea animalelor, chiar dacă au beneficiat şi ei de avantajele apei la robinet, canalizării şi asfaltului. Fiecare extindere a accelerat dezvoltarea oraşului din toate punctele de vedere, de la cea demografică până la cea urbanistică.

Tot în anii ’60, o altă aşezare rurală, Seleuşul, a fost încorporată oraşului, devenind cartierul Nufărul de azi şi micşorând distanţa faţă de Sînmartin, ce avea statut de comună suburbană municipiului. Nici unul din cele cinci sate - Sînmartin, Betfia, Cihei, Cordău, Haieu, Rontău - nu producea însă cât staţiunile Băile Felix şi Băile 1 Mai, care, paradoxal, nici măcar nu existau în nomenclatorul localităţilor României.

Staţiunile erau vitale nu doar pentru economia locală, ci chiar pentru cea naţională. Iar faptul că tot mai mulţi "oameni ai muncii" din ţară, dar şi străini, le alegeau ca destinaţie de vacanţă pentru tratamente balneare şi agrement, coroborat cu stagnarea edilitară a comunei, a obligat autorităţile să pregătească un plan de urbanizare accelerată.

Tov. Bolojan

Prima tentativă a avut loc la începutul anilor ’70, când economistul Victor Bolojan era preşedintele Consiliului popular şi prim-secretarul PCR Bihor, iniţiind înfiinţarea în cadrul Institutului de Proiectări al Judeţului a unui colectiv de arhitecţi care să pregătească sistematizarea şi urbanizarea Sînmartinului. Trei ani mai târziu, rezultatul se materializa într-un proiect de Decret pentru ridicarea comunei la rang de oraş, cu numele Felix.

BIHOREANUL a găsit în arhive atât proiectul Decretului, cât şi expunerea de motive şi un proces-verbal al ultimei întruniri de analizare a problemei. Datat 12 ianuarie 1973, el relevă că autorităţile aveau o certitudine clară, că Sînmartinul trebuia urbanizat, dar şi o nelămurire. "Se pune problema cum să fie, în subordinea municipiului Oradea sau în subordinea lui (n.r. - însuşi)", zicea arhitectul Nicolae Fîntînă, directorul IPJ. Prim-secretarul judeţului era înclinat pentru urbanizarea comunei pe cont propriu, fiindcă Oradea nu o ajutase cu mare lucru: "Dacă aşa se va ocupa municipiul ca până acum, atunci mai bine să nu aparţină de municipiu".

Ştefan Szanto, prim-secretarul de la Oradea, a atenţionat însă că municipalitatea nu avea instrumente legale pentru a investi în comună, spre deosebire de Oficiul Judeţean pentru Turism: "Dacă întreprinderea OJT s-ar fi ocupat atâta de ei cât s-a ocupat municipiul, alta ar fi situaţia acum". Concluzia a tras-o secretarul judeţului, Emil Cotoi: "Biroul permanent al Comitetului executiv a hotărât ca Felixul să fie oraş cu regim ca şi celelalte oraşe din judeţ".

Dezvoltare alertă

Expunerea de motive arată cum s-a ajuns la hotărâre. În 1973 Sînmartinul avea 6.105 locuitori, din care erau doar 1.800 salariaţi, majoritatea (1.475) deservind Băile Felix şi 1 Mai, aflate în plină dezvoltare. Dacă în 1968 acestea avuseseră o capacitate de 650 paturi (locuri), până în 1972 fuseseră realizate încă 450 "din fondul de stat" şi 1.050 finanţate de Uniunea Generală a Sindicatelor din România şi de Uniunea Centrală a Cooperativelor Meşteşugăreşti, planul cincinal prevăzând ca până în 1975 să se ajungă la 3.750 locuri.

Pe viitor, însă, cererea urma să explodeze, până în 1980 fiind planificate 12.000 locuri. Pe anul 1973 erau deja contractate 7.000 de sejururi ale străinilor, ceea ce a şi deschis o "linie aerienă directă între ţările scandinave şi aeroportul din Oradea". Documentaţia releva că Sînmartinul beneficia de apă, canalizare şi încălzire de la oraş, dar forţa de muncă era problematică: nici în Oradea, nici în împrejurimi nu exista personal care să lucreze în staţiuni, necesarul fiind estimat la "6.000 - 8.000 salariaţi".

Rugăminte pentru Ceauşescu

"Având în vedere organizarea celorlalte staţiuni (n.r. - deja oraşe), se impune ca actuala comună Sînmartin să fie trecută în categoria localităţilor urbane sub denumirea de oraşul Felix, urmând a intra în componenţa sa satele Sînmartin, Haieu şi Rontău, iar Betfia, Cihei şi Cordău să rămână sate aparţinătoare oraşului Felix", au propus urbaniştii IPJ. Scopul? "Prin trecerea în categoria oraşelor să se asigure baza legală şi cadrul organizatoric de dezvoltare a staţiunii".

Pe baza recomandărilor specialiştilor, edilii au şi transmis un proiect de Decret în acest sens Consiliului de Stat prezidat de Nicolae Ceauşescu. "Vă înaintăm anexat proiectul de Decret, cu rugămintea să-l avizaţi favorabil pentru a fi înaintat conducerii superioare de stat pentru însuşire", arătau cei doi semnatari, Victor Bolojan şi Emil Cotoi. De ce şeful statului nu l-a semnat a rămas o necunoscută...

Rigoare şi logică

Viorica Zărnescu, arhitectArhitectul Viorica Zărnescu (foto), care a condus sistematizarea judeţului, afirmă că la studiul de urbanizare s-a lucrat trei ani extrem de riguros, fiind evident că dezvoltarea staţiunilor nu putea fi accelerată în cadrul administrativ specific unei comune. "Ideea a fost a prim-secretarului Victor Bolojan, care a ţinut cont de specialişti. La IPJ centralizam toate informaţiile de la instituţii şi întreprinderi, demografice, sociale, economice, culturale, precum şi prognozele de dezvoltare", explică Zărnescu.

De ce nu s-a "dat" Decretul nu ştie, dar în 1976 detaliile sistematizării şi urbanizării erau actualizate de şeful de proiect, arhitectul Szabo Arnold, iar în 1983, noul prim-secretar Petru Blajovici încerca unirea de facto cu Oradea, repunând pe tapet, de pildă, proiectul extinderii liniilor de tramvai până în centrul comunei. "În anii ’80 n-am vrut să mai scăpăm ocazia, dar nu s-a făcut nimic nici atunci, din cauza politicii", spune arhitecta, care consideră că proiectul de unificare readus la lumină de actualul primar Ilie Bolojan era logic: "Dacă se făcea referendum, votam şi acum pentru unire".

Un proiect benefic

Arhitectul Szabo Arnold, care a coordonat proiectul pentru sistematizarea Sînmartinului, a lăsat suficiente documente ce atestă planul de urbanizare. Între ele, şi actualizarea din 1976 a proiectului iniţial, ce demonstra că decizia ţinuse cont de toate criteriile: prognoza de dezvoltare a staţiunilor, folosirea judicioasă a terenului, zonarea funcţională, păstrarea cadrului natural, nevoia de noi dotări social-culturale etc.

După patru decenii, evident, puţine lucruri au rămas ca atunci. O temere exprimată în scris de arhitectul Szabo a ajuns în zilele noastre cea mai mare frână în dezvoltarea staţiunilor: excesul de construire a unor locuinţe şi pensiuni, care au ajuns să sufoce ambele staţiuni. "Trupurile de locuinţe din Felix şi 1 Mai sunt prevăzute cu restricţii de construcţie, în staţiunea Felix nu se admit construcţii noi", propunea specialistul, sugerând că unele case trebuiau chiar demolate pentru a permite dezvoltarea Băilor. "Clădirile existente cu etaj şi cele executate în ultimii 10 ani se vor transforma în case de tip urban. Celelalte clădiri particulare se vor menţine până la amplasarea unor obiective noi".

Atâta doar că recomandările n-au ajuns niciodată literă de lege, iar după 1990 în Sînmartinul rural a început, dimpotrivă, să se construiască sălbatic, nelăsând loc pentru dezvoltare. Aproape deloc...

MAI MARE, MAI TARE
Mai târziu!

La finele anului 2014, când primarul Ilie Bolojan anunţa intenţia unificării prin absorbţia comunei de către oraş, prea puţini orădeni ştiau cât de vechi sunt rădăcinile proiectului. Edilul l-a argumentat, de altfel, aproape identic cu predecesorii săi, cu diferenţa că nu mai miza pe investiţii de la bugetul de stat, ci de la cel al UE, care oferă fonduri cu atât mai consistente cu cât şi localităţile sunt mai mari.

Tot la fel ca înaintaşii, Bolojan a arătat că fuziunea ar fi crescut populaţia Oradiei, iar navetiştii din Sînmartin puteau fi transportaţi mai ieftin în cadrul aceleiaşi unităţi administrativ-teritoriale. Un alt motiv era aportul de teren (6.175 hectare) pe care comuna îl putea oferi oraşului, care voia să folosească jumătate din el pentru relansarea Băilor, prin realizarea infrastructurii urbane (drumuri, trotuare, piste pentru biciclişti, aquapark etc). Un alt argument al primarului era că Oradea are resurse pentru a promova turismul, ceea ce ar fi atras mai mulţi vizitatori şi mai mulţi bani de pe urma acestora.