Iubire de-o viață: Unul dintre cele mai longevive cupluri din România trăiește în Bihor și a sărbătorit 70 de ani de căsnicie (FOTO)

Soților Rozalia și Iosif Doiciar, numărul 13 le-a purtat noroc. Pe 13 noiembrie 1955, într-o zi senină de duminică, s-au căsătorit, iar de atunci au rămas împreună, până când moartea îi va despărți.

Cuplul bihorean a sărbătorit 70 de ani de căsnicie, devenind una dintre cele mai longevive perechi din țară. Povestea lor este impresionantă nu doar prin statornicie, ci și prin începutul ei plin de curaj: au fugit de acasă pentru a-și uni destinele, căci ea fusese promisă unui alt bărbat. Împreună, au dovedit că doar dragostea adevărată rezistă.

Descendenții tăietorilor 

Rozalia și Iosif s-au născut la trei luni distanță, ea pe 2 decembrie 1934, el pe 6 februarie 1935, și au copilărit pe ulițele din Loranta, un sat de la poalele Munților Plopiș, în comuna Brusturi, care era și atunci izolat, iar astăzi este aproape dispărut. 

Ca toți consătenii lor, sunt descendenți ai slovacilor aduși în Bihor de grofii maghiari pentru a defrișa pădurile. Slovacii erau tăietori de lemne zeloși și, în schimbul muncii, deveneau proprietari pe o parte din terenurile curățate. „Bunicii mei (foto jos) au fost printre slovacii mutați la Șinteu. Copiii lor și noi, nepoții, ne-am născut în Bihor”, își amintește nenea Iosif. 

În ciuda faptului că va împlini curând 91 de ani, mintea nu l-a lăsat și povestește cu luciditate din copilăria și tinerețea lui. Când uită ceva, îl completează soția sa, la fel de „verde”, semn că viața împreună le-a priit. 

Promisă altuia

Timizi ca niște școlari, soții Doiciar aproape chicotesc când sunt întrebați cum s-au cunoscut. „Îl vedeam când pășteam vacile. Și el era cu animalele, pe deal”, zice Rozalia, în slovacă. Toată viața ei a grijit de familie și de gospodărie, așa că n-a plecat de multe ori din sat și n-a avut ocazia să învețe românește. Nici ea, nici soțul ei n-au făcut o zi de școală, iar să scrie și să citească au învățat singuri.

„Am fost cel mai mare din patru frați, așa că nu m-or dat părinții la școală. A trebuit să lucrez în gospodărie”, zice nonagenarul. Una dintre sarcinile zilnice era să ducă vacile pe pășune și așa a remarcat-o pe Rozalia. „Cred că aveam vreo 15 ani...”.

Au prins drag unul de altul, dar când le-a venit vremea căsătoriei n-au îndrăznit să le spună părinților. Rozalia era logodită cu un slovac bogat, cu care ar fi avut o viață confortabilă. „Nu voiam să mă mărit cu el, era mai bătrân și nici nu era frumos”, povestește nonagenara. Îl voia pe Iosif, care nu avea avere, dar era pe sufletul ei...

Cenușăreasă de Loranta

Într-o zi, Rozalia și Iosif și-au luat destinul în mâini și au decis să fugă de acasă, gest îndrăzneț pentru acele vremuri. În timp ce își strângea câteva haine într-o sacoșă, Rozalia a fost surprinsă de mama ei, așa că a luat-o la goană. „Mi-am pierdut un papuc în timp ce fugeam. Ca să nu mă prindă mama, l-am aruncat și pe celălalt. Desculță am fugit cu el”, zice femeia. Privirea drăgăstoasă pe care i-o aruncă soțului confirmă că nu regretă defel.

Câteva zile, au stat ascunși la o soră a Rozaliei, iar apoi au decis să se întoarcă acasă și să le spună părinților că s-au cununat în Derna, un sat din vecinătate. „Nu era adevărat, noi apoi ne-am cununat la Aleșd. Dar așa le-am spus părinților, ca să nu ne poată despărți”, își amintește Iosif. 

Patru zile mai târziu, părinții le-au organizat, așa cum se obișnuia, o petrecere de nuntă la mire acasă și o alta la mireasă. Tot satul a venit să-i vadă pe ibovnicii dispuși să-și pună lumea în cap doar ca să rămână împreună. „S-or tăiat animale, s-o adus vin de la Picleu, lumea a petrecut, cum se făcea la nuntă”, zice bărbatul. 

Rozalia își amintește că, la plecarea ei din casa părinților, a fost jale. „Toată lumea plângea, părinții, frații, vecinii. Eu nu”, zice ea. Știa că a ales bine... 

De la colibă la cămin 

Statornicia soților Doiciar a fost rapid testată de ordinul de încorporare primit de Iosif la câteva zile după însurătoare. Doi ani a fost plecat în armată, la Galați, iar consoarta lui a rămas să-l aștepte în casa socrilor. „Am lucrat foarte mult, că aveau animale, terenuri. Dar m-am înțeles bine cu socrii”, zice Rozalia. În schimb, Iosif n-a fost niciodată agreat de părinții soției, îndeosebi de mama soacră. Din cauza lui, fiica lor nu s-a măritat „bine”...

Când bărbatul a revenit acasă, cei doi și-au construit o casă a lor, tot în Loranta. „Am început cu o colibă”, își amintește Iosif. Prin muncă multă, coliba a devenit cămin, desăvârșit în 1960, când în viața lor au apărut copiii. Primul născut, un băiat, a murit după câteva zile, dar apoi au avut un alt băiat și o fată. „Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu copii buni”, spune Rozalia, recunoscătoare pentru grija pe care fiul Ludovic și nora Mariana, cei cu care locuiesc de peste 40 de ani, le-o poartă zi de zi. De asemenea, fiica lor, Ilka, locuiește cu familia în comuna vecină Brusturi și îi vizitează des. În total, soții Doiciar au 4 nepoți și 6 strănepoți.

Casa lor, școala satului

Aproape toată viața lor, soții Doiciar au rămas în Loranta, unde Rozalia a văzut de copii și de gospodărie, iar Iosif făcea naveta, pe jos, 6 kilometri zilnic, la fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră.

Tot pe jos mergeau și copiii din Loranta la școlile din satele vecine, până când soții Doiciar au luat o altă decizie importantă: după ce fetița unor vecini a murit pe drumul de întoarcere de la școală, înghețată de frig, și-au transformat o cameră din casa lor în sală de clasă.

Se întâmpla prin anii ’70 și, vreme de un deceniu, casa lor a fost plină de copii. „Or fost ani când erau și câte 60 de copii în sat, și toți veneau la noi acasă, zi de zi, la școală. Nici nu încăpeau bine”, povestește Iosif. 

Familia Doiciar asigura și adăpost, și mâncare învățătorului mutat în sat. „Îi făceam zilnic de mâncare”, zice Rozalia. Au știut că sacrificiul merită: în copilărie, ei au jinduit după școală...

O casă cu trei generații 

Soții Doiciar au locuit în Loranta până în 2014, când, de dragul strănepotului Vlad, pe care l-au crescut bunicii și străbunicii, au decis să vândă tot și să se mute într-un sat mai populat. Și-au luat o casă în Voivozi, comuna Popești, unde trăiesc de atunci cei cinci membri ai familiei. Soții Doiciar nu regretă și nu plâng după casa din Loranta. „Noi n-am vrut să o vindem, dar socrul meu a zis că, dacă am decis să plecăm, să nu lăsăm nimic în urmă, așa că am vândut tot ce aveam acolo”, zice nora bătrânilor.

Vlăduț, cum îl alintă pe strănepot, este motivul pentru care soții Doiciar s-au mutat din satul natal după o viață petrecută acolo. Copilul îi iubește enorm: când bunica Rozalia a suferit o semi-paralizie, a căutat să-i facă rost de un pat comod, cu reglaje automate, și de scaun cu rotile, cu care să o scoată în grădină, în zilele însorite. „Bunicii și străbunicii sunt totul pentru mine”, zice adolescentul, elev în clasa a XII-a la Liceul din Popești. 

Ca să nu se mute de acasă, n-a dat admiterea la un liceu din Oradea, deși tot timpul a învățat bine, ba chiar a fost și olimpic. În toamnă, când va deveni student, Vlad este decis să facă naveta la Oradea, nu să devină chiriaș în oraș, tot ca să rămână aproape de ai lui. 

Secretul: armonia

Întrebați care este secretul unei vieți lungi și al unei căsnicii fericite, cei doi soți spun că n-au făcut nimic special în afară de faptul că au trăit în armonie. Sunt convinși că i-a ajutat și religia adventistă, la care s-au convertit în urmă cu 60 de ani și din pricina căreia, tot de atunci, sunt vegetarieni. 

„Trăim cu credință în Dumnezeu”, explică Rozalia, pentru care nu trece o zi fără să citească pasaje din Biblie. În rest, își petrec zilele împreună în camera pe care o împart, vorbind unul cu altul, mângâind pisicile pe care le îndrăgesc sau uitându-se la televizor. 

Dorul cărnii nu l-au dus niciodată, la fel cum niciodată n-au fost tentați să consume alcool ori să aibă alte vicii. „Am dus o viață echilibrată”, spune nonagenarul. Și, foarte important, niciodată n-au ținut supărare unul pe celălalt. „Nu tre’ să rămâi supărat mai mult de două zile”, mai zice nenea Iosif. Soția lui confirmă că a încercat să nu se pună niciodată la culcare mânioasă pe el, dar, împăciuitoare, zice și că n-a avut motive, pentru că mereu s-au înțeles. 

Întrebați dacă azi se mai iubesc ca acum 70 de ani, amândoi spun un „da” hotărât. La fel ca atunci când au fugit de-acasă, doar ca să rămână împreună pentru tot restul vieții...

MIRI DE PLATINĂ. Dacă la 25 de ani de căsnicie se sărbătorește nunta de argint, iar la 50 de ani cea de aur, aniversarea a 70 de ani de conviețuire este supranumită nunta de platină, un metal prețios rar, precum poveștile de iubire ce au o asemenea durată. Bihorenii Rozalia și Iosif Doiciar au celebrat momentul alături de strănepotul lor Vlăduț, care și-a petrecut cei 18 ani de viață de până acum alături de ei. Și n-are de gând să-i părăsească...

ANIVERSĂRI RARE
Au prins Primăria pe picior greșit

Soții Doiciar sunt, cu siguranță, între cele mai longevive cupluri din România, dar este greu de spus cu precizie câte mai există în țară. Actele de stare civilă sunt în proces de digitalizare, astfel că, deocamdată, nu este posibilă interogarea bazelor de date pentru a afla care sunt cele mai lungi căsnicii din România, a declarat pentru BIHOREANUL un oficial din cadrul Ministerului Afacerilor de Interne. „Probabil peste 5 ani vom putea”, a spus el.

În România, presa locală a mai semnalat sporadic astfel de aniversări, dar de departe cea mai faimoasă nuntă de platină din lume a fost cea a reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii și a prințului Philip, care au sărbătorit 70 de ani de căsnicie în 2017. Între timp, ambii au decedat.

Că nunțile de platină sunt rare se vede și prin cât de nepregătite sunt primăriile pentru aceste evenimente. Săptămâna trecută, primarul din Popești, Tudor Cheregi (foto), i-a felicitat pe soții Doiciar pentru aniversare, oferindu-le o diplomă, un buchet de flori și o sticlă de șampanie, dar nu și un premiu bănesc. Explicația? Prin hotărâre a Consiliului Local, Primăria poate acorda un premiu doar pentru nunta de aur, la 50 de ani, în timp ce o recompensă pentru cea de platină va putea să autorizeze abia la următoarea ședință...