Instaurat brutal, comunismul românesc a produs decenii întregi pagube materiale, umane şi morale devastatoare, reuşind să distrugă instituţii, economie, tradiţii, oameni. Ca tot restul ţării, Bihorul îşi revenea cu greu după război, având încă cicatrici adânci.
Nu cu mult timp în urmă, judeţul fusese împărţit în două, partea de nord fiind cedată Ungariei lui Horthy, iar cea sudică rămânând în România. După încheierea conflagraţiei şi instaurarea noului regim de "democraţie populară", Bihorul era afectat de tot felul de probleme economice, de penuria crescândă de alimente şi de prezenţa Armatei Roşii. Situaţia devenise atât de disperată încât sute de bihoreni s-au răsculat împotriva noii stăpâniri.
Obiectiv: toţi în colectiv!
Economia Bihorului se baza după război mai ales pe agricultură, astfel că ţărănimea a fost cea mai afectată de schimbările ce urmau. Agricultura comunistă presupunea colectivizare, adică dispariţia proprietăţii private asupra pământului şi mijloacelor de producţie, plus centralizare.
Noul concept a fost introdus în baza Decretului 83/1949 privind completarea Legii reformei agrare nr. 187/1945, care de fapt schimba radical sensul legii.
Deşi comuniştii o numeau tot "reformă agrară", noutăţile vizau trecerea în proprietatea statului a terenurilor agricole mai mari de 50 de hectare, foştii deţinători ai acestora fiind consideraţi "chiaburi", deci duşmani ai poporului, precum şi confiscarea animalelor şi utilajelor agricole, în ideea înfiinţării unor gospodării agricole colective şi a unor "staţiuni" de maşini agricole.
Ţăranii care rămâneau cu pământ şi animale erau presaţi de aşa-zisul sistem al cotelor. Acesta presupunea predarea către stat a unei părţi din întreaga producţie de grâu, orz, ovăz, porumb, fasole, cartofi, ceapă, furaje etc. Procentele variau în funcţie de zona geografică şi de necesităţile populaţiei, în special ale celei afectate de secetă, şi ale orăşenilor. Statul cerea de la o treime din producţia de grâu până la toată lâna produsă sau un anumit număr de litri de lapte pe sat. De multe ori "cota" însemna întreaga producţie, iar cei care nu o predau erau acuzaţi de sabotaj economic şi arestaţi.
Cu forţa
Animalele, terenurile şi utilajele agricole au fost preluate cu forţa de autorităţi. Primele descinderi ale acestora au avut loc în noaptea de 1/2 martie 1949, când "echipe operative" s-au deplasat la domiciliile "moşierilor" pentru a le confisca bunurile. Aceste aşa-zise Comisii Comunale pentru Desăvârşirea Reformei Agrare erau formate din 3-5 persoane, între care primarul, miliţieni şi membri de partid. Cu cine "luptau" ele? Istoricul Gabriel Moisa (foto) arată în volumul "Colectivizare, rezistenţă şi represiune în vestul României (1948-1951)" că în Bihor au fost înregistraţi 107 "moşieri" şi 82 de "moşii" confiscabile, însumând 5.100 hectare de pământ.
Cei care se opuneau exproprierilor erau pasibili de pedepse între 5 şi 15 ani de închisoare sau muncă silnică. Descinderile se lăsau invariabil cu arestări. Erau arestaţi fie moşierii, fie - în lipsa acestora - alţi membri ai familiilor. Bătaia era aplicată nu doar celor care se opuneau confiscării, ci şi celor paşnici, indiferent că era vorba de "chiaburi", de negustori mărunţi sau de ţărani de rând cu oarece teren.
În acea primăvară a lui 1949 s-au confiscat de la "moşierii" din Bihor bijuterii şi bani, în total 4 kilograme de aur şi 60 kilograme de argint, predate Băncii Naţionale. Autorităţile îi "vânau" în special pe cei care ar fi încercat să se sustragă de la naţionalizare, împărţindu-şi pământul cu rudele sau dezinformând primăriile aşa încât să predea ulterior cote mai mici de alimente. Aceştia au fost imediat acuzaţi ca "sabotori" şi mulţi au ajuns în închisorile politice şi pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.
"Vor veni americanii"
Însă nu doar "moşierii" au avut de suferit, ci toţi locuitorii satelor. Cotele i-au sărăcit rapid, rezultatul fiind o penurie alimentară de proporţii, aşa că numeroşi ţărani au hotărât să se opună noului regim. Primii au fost cei din zonele în care s-au înfiinţat cele dintâi Gospodării Agricole Colective, în comunele Buduslău (zona Marghita) şi Arpăşel (zona Salonta).
O primă formă de opoziţie a fost refuzul achitării cotelor de cereale şi de carne, apoi de a preda animalele din gospodărie şi utilajele agricole, în final ţăranii refuzând să mai lucreze. Nemulţumirile au atins punctul culminant în vara anului 1949. În volumul "Rebeliunea ţărănească. Crişana 1949", istoricul Augustin Ţărău (foto) arată că de la scandarea unor lozinci anticomuniste s-a ajuns până la devastarea sediilor comisiilor de colectivizare şi agresarea membrilor lor.
În Diosig a fost ocupată Primăria, iar sediul Cooperativei distrus. Preşedintele GAC a fost luat la pumni de ţărani. Secretarul de partid din Ianoşda a fost bătut, iar la Cociuba Mare şi Belfir ţăranii au ridicat baricade la intrările în sate. Populaţia din Batăr a ocupat sediul Primăriei şi a tăiat firele de telefon. Aici, unul dintre ţărani, Dumitru Crăciun, îi ameninţa pe membrii de partid: "Vezi tu toporul acesta, am să-l bag în voi, în toţi comuniştii, căci voi nu aveţi mai mult timp decât vreo 3-4 zile, după care vor veni englezii şi americanii". N-a mai venit nimeni, însă...
Revolte în 54 de comune
Ţăranii se înarmau cu tot ce aveau la îndemână - topoare, coase, ciomege, furci. Semnalul revoltei se dădea la bătaia clopotului, care aduna în mijlocul satelor zeci şi sute de persoane. În Apateu ţăranii au organizat şi dispozitive de rezistenţă. La Tăuteu s-au înregistrat şi răbufniri antisemite, localnicii refuzând să predea cota de grâu de teamă că acesta va fi vândut de către evreii aflaţi în conducerea comunistă.
La Tăut a fost devastată Primăria, iar steagurile Partidului Comunist au fost arse. Aici s-au ridicat la revoltă circa 400 de săteni, iar una dintre ei, Floarea Milean, spunea despre ceilalţi că "proastă este lumea din sat, că nu se răscoală împotriva hoţilor şi a tâlharilor".
În volumul "1949 în Bihor", istoricul Gabriel Moisa relatează că Securitatea şi Miliţia au organizat efective numeroase pentru înăbuşirea revoltelor. În Bihor au fost arestaţi între 800 şi 1.000 de oameni. Alţii au fost împuşcaţi pe loc, voit sau din greşeală. Cei ridicaţi au fost aduşi cu vagoanele de marfă în gara Velenţa din Oradea, iar de aici trimişi la Medgidia, unde au fost obligaţi să muncească pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră.
În total, în acel an au fost înregistrate revolte în 54 de comune din Bihor, la care au participat peste 17.000 de ţărani, în cea mai mare parte săraci. În sprijinul lor, tineri membri ai unor organizaţii anticomuniste - toate, evident, în afara legii - au pus la cale acţiuni de rezistenţă armată, cele mai active fiind Organizaţia România Independentă, G4 şi Vlad Ţepeş II. Ai căror membri, fireşte, aveau să ajungă tot în puşcării sau chiar în cimitire...
GRÂNARUL EUROPEI
Mutilarea satelor
La instaurarea comunismului, România era o ţară aproape eminamente agrară, cu trei sferturi din populaţie locuind la sate. Terenurile agricole erau în mare parte sfărâmate în loturi mici, exceptându-le pe cele ale marilor proprietari, consideraţi "duşmani ai poporului" şi eliminaţi din viaţa publică. Colectivizarea a început în 1948 şi s-a încheiat în 1962. Cooperativele Agricole de Producţie erau peste tot, însă hrana nu ajungea întotdeauna la populaţie.
În anii ´60, însă, conform "Planului Valev" (astfel denumit după numele unui economist sovietic) privind diviziunea muncii în lagărul socialist, România ar fi trebuit să devină grânarul ţărilor comuniste, urmând să asigure hrană pentru toate acestea şi să importe produsele industriale ce nu mai trebuiau realizate în ţară. Planul ar fi afectat negativ economia României şi ar fi re-ruralizat ţara, astfel că autorităţile de la Bucureşti li s-au opus.
Regimul voia industrializarea accelerată, astfel că a decis sistematizarea satelor prin mutarea ţăranilor în blocuri, demolarea unor sate şi extinderea terenurilor agricole. Conform planurilor de la sfârşitul anilor ´80, din totalul de circa 13.000 de sate existente urmau a fi păstrate 7.000-8.000, iar ţăranii să fie mutaţi în "centre agro-industriale", adică noi orăşele. Lovit dinafară de proteste şi dinăuntru de evenimentele din decembrie 1989, planul a eşuat, dar cu preţul mutilării a numeroase sate româneşti.