În ultima zi a săptămânii trecute s-au împlinit 20 de ani de la semnarea, în 25 aprilie 2005, a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, concretizată pe 1 ianuarie 2007. Cu puţin înainte de Ziua Europei, la finele acestei săptămâni, pe 4 mai, când vom alege următorul preşedinte al României ajunse la majorat în UE, am putea da cu piciorul la tot ce am câştigat de atunci.
În cei 18 ani de apartenenţă la Europa, România a fost un beneficiar net, primind peste 100 miliarde euro de la bugetul comun al UE. În 2023 am fost pe locul II la acest indicator, dintre toate statele membre. Tot atunci, am depăşit Grecia, Ungaria şi Portugalia la PIB-ul pe cap de locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare. Dacă în 2006, înainte de aderare, aveam o putere de cumpărare de 40% din media europeană, în 2023 am ajuns la 73%. În nici două decenii "de Europă" am recuperat ce ni s-a luat în cinci decenii de lagăr rusesc.
Să ne imaginăm ce ar însemna să rămânem fără apartenenţa la Europa. Cum s-ar descurca un fermier român fără subvenţia de la UE primită prin APIA? Câtă perspectivă ar avea un elev sau un student fără posibilitatea de a învăţa în orice liceu sau universitate din Europa? Cum ne-ar arăta oraşele şi satele fără finanţările pentru noi drumuri, pentru tramvaie şi autobuze, pentru spitalele şi şcoli, pentru apă, canalizare şi gaz, pentru iluminat public?
Ce viaţă ar avea un muncitor fără capitalurile şi tehnologiile investite în economia românească? Câte joburi ar mai exista, şi la ce salarii, fără companiile care exportă bunuri şi servicii pe piaţa comună sau care au relaţii de afaceri cu astfel de firme? Cum ne-ar fi vacanţele fără posibilitatea unui city-break la Paris, Milano, Praga?
Dacă fără deschiderea UE am fi intrat în NATO, şi ce protecţie am avea acum, în plină foame rusească de noi expansiuni? Nu trebuie să ai premiul Nobel ca să-ţi închipui consecinţele. Ne-am întoarce, fără discuţie, în sărăcia, mizeria şi nesiguranţa anilor 1990-2000.
Şi, totuşi, de o vreme, parcă ni s-a urât cu binele. Am început în "plandemie", când ruşii îşi vaccinau oamenii, dar exportau convingerea că Pfizer ucide. Am continuat după invazia din Ucraina, când ni s-a părut că riscul de a ajunge cizma lui Ivan şi pe grumajii noştri este inexistent în comparaţie cu certitudinea că o să ne fure gheii şi pruncii, şi credinţa strămoşească. Nemulţumiţi, pe bună dreptate, că avem politruci incompetenţi şi corupţi, creierele noastre spălate sunt gata să ne dicteze schimbarea cu orice preţ. Nu cu oameni mai inteligenţi şi mai eficienţi, ci cu falşi Mesia care ne predică neîncetat că am dobândi binele ideal dacă am renunţa la binele atins.
Pe 4 mai, mergeţi la urne şi votaţi cu capul pe umeri. Da, candidaţii sunt mai slabi ca oricând, absolut toţi, dar nu toţi şi-au pus în cap să întoarcă ţara de la calea ei firească şi, sub amăgirea unui fals suveranism, să-i vândă libertatea şi prosperitatea, atâta cât am agonisit. Avem totul de apărat şi totul de pierdut dacă o luăm către "ânapoi".