Caricaturiştii, după atacurile la Islam, nu mai aveau cum să dea înapoi. Autocenzura era inacceptabilă pentru ei. Dacă azi cedezi unor fanatici, mâine nu scrii despre politicienii corupţi şi poimâine te temi să nu superi nişte interlopi, înseamnă că le faci jocul. Păcat că nişte indivizi tineri, lipsiţi evident de simţul umorului, au demonstrat în schimb că posedă cu prisosinţă simţul omorului.
Revenind la noi, nici presa românească nu a fost scutită de presiuni. Dacă prin anii '90 s-ar fi găsit arme din belşug, cred că mâncătorii de salam cu soia şi hoardele de mineri ar fi umplut cimitirele cu mânuitori de condeie.
Nici acum nu e foarte comod să faci presă. Lumea nu iubeşte ziariştii, şi nici nu mă mir. Cărui burtos îi convine să-l pozezi cu amanta? Care mare om de afaceri te felicită pentru că i-ai devoalat furăciunile?
Din fericire, însă, la noi nici subiectele nu sunt atât de controversate, nici ameninţările atât de dure. De când orice plăvan poate posta lături pe internet sub acoperirea anonimatului, jurnaliştii sunt supuşi la altfel de presiuni. Comentariile din subsolul articolelor se referă tot mai rar la conţinutul acestora şi tot mai mult la neamurile autorului. Gibonii izbesc cu furie în tastatură, de parcă ar juca la păcănele, sperând să-i determine pe jurnalişti să se autocenzureze.
Până una-alta, la noi presa e liberă să scrie ce vrea. Iar statul e liber s-o tragă la răspundere, dacă încalcă legea. Dar în niciun caz să-i împuşte.