În Liturghia părintelui Cristian Masaric nu bat clopotele, nu se aude toaca și nu răsună corul. Preotul predică rotind lângă tâmplă mâna dreaptă cu degetele arătătoare și mijlocii încrucișate - pe stradă, gestul ar putea însemna undeva între „nebun” și „elicopter”. Apoi își întinde mâinile în fața pieptului cu palmele suprapuse. Stânga de dedesubt susține dreapta, de parcă ar vrea să o ridice...
În capela improvizată din sala de ședințe a Protopopiatului Ortodox al Oradiei din strada Roman Ciorogariu nu există, însă, aproximări. Gesturile trebuie să aibă - și au - un sens precis. „Dumnezeu să vă ajute”, își „traduce” preotul gesturile în cuvinte, cu voce blajină pentru credincioșii care pot auzi sau măcar citi pe buze. Sala îi răspunde entuziast, cu un foșnet iscat de zecile de mâini care își fac semnul crucii. O credință simplă și tare, fără pricesne și înflorituri. Ca viața unui surd...
Specialistul în oameni
Absolvent al facultăților de teologie și de psihologie, orădeanul Cristian Masaric „citește” oamenii. După gesturi, după cuvintele folosite, după tăcerile lor... În studenție a învățat limbajul semnelor de la copiii surdo-muți cu care a lucrat ca voluntar, după care un an a fost învățător și a predat 8 ani religie.
La sfârșitul anilor ʼ90, bărbatul, astăzi în vârstă de 52 de ani, a fost „de toate” la o mică firmă de mobilă, de unde a plecat pentru că îi înghițea tot timpul. Apoi a renunțat la învățământ pentru a consilia alcoolicii și familiile lor în cadrul Fundației Încrederea. La sfârșitul anilor 2000 s-a specializat în resurse umane, ca angajat al companiei Activ Job, iar în prezent consiliază firma orădeană de IT, Qubiz, cu 400 de angajați în Oradea și Cluj-Napoca.
Cu alură atletică și bărbiță de crai, desprins parcă din cărțile de joc, Cristi rotunjește cuvintele ardelenește. „Fac evaluări, recrutări, traininguri, gestionare de conflicte, formare de echipe, urmărire de bugete, tot ce trebuie în domeniul resurselor umane”. Fascinantă, munca poate fi însă și neplăcută. „Când lucrurile «nu merg» și trebuie să închei colaborarea cu cineva, mi-e foarte greu. Asta mă încarcă”, zice, apăsându-și palmele pe piept.
Când Dumnezeu te arată cu degetul...
Căsătorit din tinerețe cu Mihaela (foto), director de vânzări la Cesal, Cristi este tatăl a trei copii mari. De 26 de ani, ca preot misionar, păstorește, voluntar și fără plată, comunitatea surdo-muților orădeni, ca unul care s-a obișnuit să vorbească prin semne.
„Absolvisem Teologia, dar nu mai doream să mă fac preot. E greu: ai grija unei comunități, ești plecat de lângă familie de sărbători, împărtășești bolnavi, stăvilești certuri, faci înmormântări...”. Totuși, a fost uns preot de fostul episcop ortodox al Bihorului și Sălajului Ioan Mihălțan. „Preasfințitul, care mi-a fost profesor, știa că vorbesc limbajul semnelor, m-a chemat și mi-a spus: «Masaricule, te fac popă la surdo-muți». Am refuzat”, povestește el.
Dar episcopul a insistat. „Odată am discutat până la 3 dimineața. «Surdo-muții îmi tot cer preot și n-am pe cine le da. Nimeni nu se înțelege cu ei. Tu știi semnele, ai Teologia și nu vrei să-i ajuți...», mi-a zis el. M-am simțit vinovat”. A cerut un răgaz. „M-am consultat cu soția, care mi-a spus: «Te susțin, orice hotărăști». Așa că am acceptat”.
„Biserica surzilor”
„Biserica surzilor” a funcționat inițial în beciul unei clădiri, apoi în mica sală de sport a Clubului Surdo-Muților din strada General Magheru, iar de circa 10 ani este găzduită în sala de ședințe a Protopopiatului Ortodox.
Astăzi, comunitatea bisericii Betania reunește 100 de credincioși, nu doar surzi sau ortodocși. „Primim pe oricine vrea să se roage cu noi”, explică, în limbajul semnelor, enoriașul Florian Brezdău. Bărbatul și colegii săi pregătesc biserica încă de sâmbăta. Credincioșii scot icoanele din dulap, le șterg și le așază cu sfințenie în sală, formează altarul peste masa de prezidiu, pregătesc cădelnița cu tămâie și întind paravanul pentru spovedanie. „Tot ce este din lemn - dulapul, suporturile pentru lumânări, cele pentru cărți - am făcut eu. Mă bucur că pot ajuta, că suntem împreună, că ne iubim. Părintele Cristian este ca un fiu pentru mine”, arată Florian din mâini.
Surzii sunt mândri de preotul lor. Oamenii vin să se roage, dar și să se vadă unii cu alții. „Vin cu plăcere la biserică, dar adevărul este că soția mea este mai credincioasă ca mine. Fără ea nu era biserica asta”, spune cu umor președintele Asociației Surzilor, Viorel Todor (foto), ajutându-se și el de limbajul semnelor. Alături de Nicolae Avram, decedat anul trecut, și de alți credincioși, cum sunt Adrian Avram și Viorel Pașcalău, Viorel a ajutat la construirea micii comunități „Părintele Cristian s-a acomodat repede cu noi. A învățat repede semnele. Uneori mă corectează el pe mine”, zice Viorel.
Popa predică întotdeauna de două ori
Duminica, biserica din sala de ședințe se deschide la ora 8. Câțiva bărbați taie prescura, un altul pregătește vinul roșu pentru sfințit, în timp ce câteva credincioase așteaptă la rând să se spovedească prin semne în spatele unui mic paravan.
Aici, totul este la vedere. Spre deosebire de alte biserici, unde o parte din Liturghie se petrece în spatele draperiilor trase, Cristi pregătește în fața credincioșilor Sfintele Daruri, adică pâinea și vinul care se vor transforma în timpul Liturghiei în trupul și sângele lui Iisus Cristos. Preotul se roagă stând tot timpul cu fața la oameni, ca să își poată reprezenta cuvintele prin semne din mâini. Când se încurcă, reia propoziția. Dacă vede că nu s-a făcut înțeles, repetă semnele.
„Limbajul semnelor este limitat la lucruri concrete. Nu poți exprima lucruri abstracte. În timpul predicii încerc să țin lucrurile cât mai simple. Dacă credincioșii nu au înțeles un cuvânt sau o expresie, mă opresc. Le explic de câte ori e nevoie. Nu am făcut nimic dacă oamenii pleacă de la slujbă nelămuriți”, zice preotul.
O mână întinsă...
Liturghia pentru surzi începe în fiecare duminică în jurul orei 10.30 și se termină într-o oră și jumătate. Slujba a fost simplificată. Preotul a eliminat repetițiile, care doar ar încurca credincioșii, precum și cântările, pe care, oricum, doar unii le-ar auzi.
Aici gesturile vorbesc direct, fără cuvinte. În mijlocul slujbei credincioșii își dau mâna fiecare cu fiecare. Oamenii se ridică din scaune zâmbind inclusiv din ochi și merg unul la altul să se salute după un obicei vechi păstrat în Biserica Ortodoxă doar între preoți.
„Când le-a explicat la o Liturghie cum își dau preoții «sărutul păcii» în timpul slujbei, ce semnifică acesta, oamenii mi-au cerut: «Și noi vrem». Am acceptat. Unii, care poate au fost certați, se împacă duminica la slujbă”, povestește, zâmbind, părintele Cristian. Pentru că o mână întinsă nu se refuză...
„Auzitorii” bisericii Betania
Coagulată în jurul unei mâini de credincioși, „Biserica surzilor” s-a deschis treptat întregii comunități. Astăzi, aproape jumătate dintre enoriași sunt fără deficiențe de auz. „Comunitatea surzilor ne-a primit și pe noi, «auzitorii», cum ne spun ei. Am simțit de la început o conexiune. Ne înțelegem din priviri și chiar am învățat și câteva semne”, povestește terapeuta Laura Bologan.
Credincioșii vin atrași de slujbele scurte și la vedere. „Sincer, mi-e greu să merg la biserică ca să aud de trei ori aceeași frază și cântări triste care mă deprimă. Slujba scurtă, lipsită de înflorituri și felul simplu în care părintele Cristian prezintă teme complexe m-au cucerit repede”, spune Dan Popuș, un director de firmă.
„Popa surzilor” este un om aparte. „Spre deosebire de alți preoți care îți insuflă inferioritate, că ești păcătos, și angoasa că «o să te bată Dumnezeu», părintele Cristian îți vorbește despre îndreptare și despre faptul că Dumnezeu este dragoste. La sfârșitul slujbei, când unge oamenii cu mir, îi îmbrățișează ca un prieten”, relatează psihologul Ioana Omuț-Cherechianu.
De altfel, această apropiere a și sudat comunitatea. Surzi sau „auzitori”, credincioșii găsesc aici sprijin, indiferent că se lovesc de nevoia unor interpreți ai limbajului semnelor în relația cu autoritățile ori de depășirea unei încercări, de la boală la divorț. Mâinile care ajută sunt mai sfinte decât gurile care se roagă...
BISERICA SURZILOR
100
de credincioși, surzi și auzitori, participă duminică de duminică la slujbele oficiate de preotul Cristian Masaric
„În clasa a VII-a a murit mama unui coleg și am fost la înmormântare. La final ne-am întors cu colegii prin cimitir. Durerea familiei, liniștea locului, sutele de cruci m-au impresionat. Nu aveam noțiunea de Dumnezeu și nici măcar nu știam «Tatăl Nostru», dar m-am surprins întrebându-mă: «Ce este asta, Dumnezeu?». Așa am început să merg la biserică...”
preotul Cristian Masaric
O LUME FĂRĂ SUNETE
„Întâi spui esențialul”
Comunitatea surzilor din județul Bihor numără 300 de membri. Numărul lor este în ușoară scădere. „În generațiile mai vechi multe persoane au rămas fără auz din cauza unor tratamente medicale puternice la vârste timpurii. Astăzi medicina a evoluat, nu se mai întâmplă asta”, spune Angelica Platon, interpret autorizat, recunoscut de Asociația Surzilor din România.
Limbajul semnelor este unul solicitant. „Întâi, numărul de semne este unul limitat, prin urmare și limbajul este destul de simplu, față de orice limbă vorbită. Apoi, topica propoziției este diferită. Trebuie să spui prima dată esențialul, altfel riști să nu te faci înțeles”, explică Platon.
Lucruri altfel extrem de simple pentru „auzitori”, precum o glumă sau un proverb, sunt greu de explicat surzilor. „Un proverb interpretat întocmai în limbajul semnelor este un mesaj absurd. Trebuie să explici foarte clar contextul ca să te faci înțeles”, zice interpreta.
Limbajul semnelor este simplu, sincer și direct, ca oamenii care au nevoie de el...